In cautarea timpului pierdut - Vol.5 Prizoniera. Plecarea Albertinei

Descriere

    „Ca si in celelalte romane ale ciclului in cautarea timpului pierdut, se inlantuie aici multiplele „teme“ – iubire, gelozie, boala, moarte, arta, mondenitate etc. – chemate prin asociatii de tip analogic si invadand un spatiu pe care treptat il omogenizeaza printr o scriitura de tip „monoton“ si cu tendinta spre exhaustiv, ce si desfasoara virtualitatile arborescente spre cucerirea unei totalitati. Poate ca, intr o asemenea lectura, Prizoniera este, mai mult decat oricare dintre celelalte romane ale ciclului, un loc al convergentei, un punct prin care trec toate liniile ce vin si se duc de la si spre celelalte romane, intr o miscare biunivoca mai intensa decat in celelalte raportari. Nu se insala, asadar, poate exegetii care arata insistent spre singulara importanta a Prizonierei in cadrul ciclului in cautarea timpului pierdut. In Plecarea Albertinei, tortura celui ce iubise va continua inca multa vreme, nedespartita de tentativa de a deveni ceea ce voise dintotdeauna sa devina (chiar fara sa stie totdeauna ca spre aceasta merge): un scriitor.” - Irina Mavrodin       "In cautarea timpului pierdut" contine 6 volume: • Volumul 1. Swan • Volumul 2. La umbra fetelor in floare • Volumul 3. Guermantes • Volumul 4. Sodoma si Gomora • Volumul 5. Prizoniera. Plecarea Albertinei • Volumul 6. Timpul regasit      Fragment din volum:       “Asa cum in carnetele ilizibile in care un chimist de geniu, care nu stie ca moartea-i atat de aproape, a notat descoperiri care vor ramane poate pentru totdeauna necunoscute celorlalti, ea desprinsese, din pagini mai ilizibile decat papirusurile cu scriere cuneiforma, formula etern adevarata, pentru totdeauna fecunda, a acestei bucurii necunoscute, speranta mistica a ingerului rosu al diminetii. Si eu pentru care, mai putin totusi decat pentru Vinteuil poate, ea fusese de asemenea o cauza, si era din nou in chiar acea seara, trezind din nou gelozia mea in legatura cu Albertine, tocmai datorita ei, prin compensare, putuse veni pana la mine ciudata chemare pe care o voi auzi neincetat de acum inainte — ca pe o fagaduiala ca exista si altceva, realizabil prin arta fara indoiala, decat neantul pe care il gasisem in toate placerile si in iubirea insasi, si ca daca viata mi se parea atat de zadarnica, cel putin ea nu implinise totul.     Ceea ce ea, datorita trudei sale, ingaduise sa se cunoasca din Vinteuil, era la drept vorbind intreaga opera a lui Vinteuil. Alaturi de aceasta piesa pentru zece instrumente, anumite fraze ale sonatei pe care publicul le cunostea apareau ca fiind atat de banale, incat nu puteai intelege cum de starnisera atata admiratie. Astfel, suntem surprinsi ca timp de ani de zile, bucati atat de neinsemnate ca „Romanta Stelei", „Rugaciunea lui Elisabeth" au putut ridica in picioare la concert amatori fanatici care nu osteneau sa aplaude si sa strige “bis” cand lua sfarsit ceea ce totusi nu este decat fad si sarac pentru noi care cunoastem Tristan, Aurul Rinului, Maestrii cantareti. Trebuie sa presupunem ca aceste melodii searbede contineau deja, totusi in cantitati infinitezimale, si chiar prin aceasta poate mai asimilabile, ceva din originalitatea capodoperelor care, retrospectiv, sunt singurele care au o importanta pentru noi, dar a caror perfectiune insasi le-ar fi impiedicat poate sa fie intelese; ele au putut sa le pregateasca drumul in inimile oamenilor.”