Primele cincisprezece vieti ale lui Harry August

Descriere

   JOHN W. CAMPBELL MEMORIAL AWARD 2015    PREMIUL IGNOTUS 2016 PENTRU CEL BUN ROMAN STRAIN     Sunt Harry August, nascut de Anul Nou in 1919. Am saizeci si opt de ani. Am opt sute nouazeci si noua de ani.     Harry August nu este un om obisnuit; dupa ce moare, el renaste, pastrandu-si amintirile din vietile anterioare. Orice ar face, orice decizii ar lua in noua viata, nimic din destinul lui nu se schimba, pentru ca, inevitabil, Harry se intoarce iar si iar la momentul nasterii sale. Dar atunci cand un mesaj din viitor il anunta ca lumea e pe care sa se sfarseasca, el trebuie sa dezlege misterul si sa gaseasca vinovatul, incercand sa salveze un trecut pe care nu-l poate schimba si un viitor pe care nu-l poate accepta. Lumea se sfarseste… Mesajul a ajuns de la copil la adult, de la copil la adult e transmis din generatie in generatie, de la o mie de ani din viitor. Lumea se sfarseste si noi n-o putem impiedica. Asa ca acum depinde de tine!      Fragment din romanul "Primele cincisprezece vieti ale lui Harry August" de Claire North:     ”O zi.     Doar o zi ca sa evit o soarta mult, mult mai rea decat moartea.     O zi intr-un vesmant capitonat, legat de un scaun capitonat intr-o camera capitonata.     Cauta fisurile in sistem, orice fisura, orice.     Scaunul insurubat in podea, perfuzia intravenoasa care ma alimenta cu substante nutritive pe care in mod norrnal as fi refuzat sa le accept. Usa capitonata, gardieni in fata ei. Ei erau veriga cea mai slaba. Refuzand sa participe la ceea ce urma sa se intample, Vincent lasase procesul descoperit si expus manipularii. Nu ma indoiam ca le ordonase gardienilor sa nu discute cu mine, dar uneori chiar si un soldat prost platit al URSS trebuia sa ia initiativa.     Am tras si am rasucit acul din vena pana cand am reusit sa-l scot, sfartecandu-mi pielea de pe mana intr-o dunga rosie zimtata. N-am strigat, n-am spus nimic, insa am lasat sangele sa curga in pete mari si purpurii pe podeaua capitonata, care se infiltrau in tesatura in culori foarte vii. Chinga din jurul fruntii nu-mi lasa capul sa cada, dar am inchis ochii si am asteptat, cu ceea ce speram ca este cea mai reusita expresie absenta de care eram in stare. Gardienilor le-a trebuit rusinos de mult timp pana m-au verificat si au vazut sangele scurgandu-se de pe scaun. Au navalit deodata, apoi a avut loc o conversatie stanjenitoare despre ce ar trebui sa faca intrebandu-se daca ar trebui sa cheme ajutoare.     — A lesinat? a intrebat unul dintre ei. Cat de mult sange a pierdut?      Cel mai in varsta si, speram, mai mare in grad, mi-a cercet mana.     — E o rana superficiala, a exclamat el. Si-a tras afara acul.     Am deschis ochii si am fost multumit sa vad ca omul a sarit inapoi panicat.     — Domnilor, am spus, imi imaginez ca aveti ordine sa nu comunicati cu mine, asa ca permiteti-mi sa fiu direct si succint. Va stiu pe toti, stiu cum va cheama, va stiu gradele, povestile si de unde va trageti. Stiu ca tu, soldat, inca mai stai cu maica-ta, iar tu, sergent, ai la Moscova o nevasta pe care n-ai mai vazut-o de trei ani si jumatate si o fetita a carei poza o porti mandru in buzunar si o arati negresit tuturorla cantina, in fiecare pauza de masa. „Ea e nestemata mea”, spui tu. „E averea mea.” Am o intrebare pentru voi, o singura intrebare: ele nu stiu nimic? Absolut nimic despre ceea ce faceti voi?”