Miruna, o poveste

Descriere

Miruna, o poveste a fost distins cu Premiul pentru Proza al Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti si a fost tradus in limbile engleza, italiana si slovena. Ascuns in salbaticia Muntilor Fagaras, Valea Rea nu e un sat ca toate celelalte. Aici se afla poarta spre Tara Subpaminturilor Nesfirsite, unde isi au ielele palat, si de aceea timpul are alta curgere, oamenii vietuiesc sute de ani impartindu-si paminturile cu fiarele codrului, iar vazduhul are irizatii de basm. In Valea Rea ajung doi copii de la oras sa asculte povestile extraordinare ale bunicului, care, facindu-le pe intelesul lor, amesteca „cele vazute cu cele nevazute, cele pentru copii cu cele pentru oameni mari, cele de nespus cu tacerile, trecutul cu niciodata”, pina cind Prislea-cel-Voinic ajunge sa fie la fel de real ca regele Carol, desi cei mici nu ar sti sa zica „daca au trait in acelasi timp sau unul inaintea celuilalt”. Amintirile luptelor de la Rahova se impletesc cu cele despre fapturi cu trup de abur si salbaticiuni preschimbate in stana de piatra, legendele haiducilor din Codrii Vlasiei si istoriile familiei se topesc in vise care se plamadesc aievea, iar lumea intreaga este povestita „ca intr-un joc, ca intr-un descintec”, intr-o carte mai curind spusa decit scrisa. Fragment din carte: "Doar ca ceva era foarte diferit: atunci stirile erau altfel. Se strangeau cu totii in camera cea mare, unde sora lui Niculae, Mara, cosea la lumina aceleiasi lampi la care el citea gazeta. Erau cu ei si fratii lui cei mari, Gheorghe si Ioan, care apoi au mers la razboi in Bulgaria impreuna cu tot Regimentul Muscel, de unde nu s-au mai intors niciodata, iar tatal lor. Constantin Berca, nu avea pe vremea aceea mai mult de cincizeci de ani. Nu avusese loc inca marele razboi, nici macar razboiul cu bulgarii, lumea era mult mai linistita si jurnalele nu erau atat de pline de nenorociri cum ajunsesera sa fie prin anii treizeci si ceva, cand faradelegile se insirau ca margelele pe ata si gazetele n-aveau mai mare bucurie decat sa povesteasca atunci cand se intampla inca o nenorocire. Iata, de pilda, in seara aceea, sub un titlu mare „Explozia de la Pucioasa", cum arata o intamplare dintre cele ce speriau lumea la inceputul veacului, si pe care Niculae o citi asezat pe o cutie cu piepteni de lana si ace de cusut: „La moara dlui Longin Dobrescu, din Pucioasa, s-a intamplat o mare nenorocire, din imprudenta unui lucrator. Langa moara, dl Dobrescu are o instalatie de fabricat tuica. Lucratorul Gheorghe Elena Lopataru a pus sa se incalzeasca, langa soba, un bidon plin cu benzina.. Benzina incalzindu-se, a facut explozie. Lopataru s-a ales cu grave arsuri pe fata si pe maini, iar ceilalti cinci lucratori cu arsuri mai usoare. Imprudentul lucrator a fost internat in spitalul din Targoviste, in stare extrem de grava. iar ceilalti cinci lucratori au primit ingrijiri de la dl dr. Petre Dumitrescu, din Pucioasa”. — Ce rost are sa scrie asta in ziar? a intrebat Mara. — Dar moara s-o fi stricat? intreba Gheorghe, fratele cel mare al lui Niculae. — Fireste ca s-a stricat, lamurea tatal lor, de vreme ce oamenii dinlauntrul ei s-au ales cu arsuri. — Gheorghe era mai mare decat dumneata, bunicule? intreba Miruna, intrerupand istoria. — Cu cinci ani, asa cum Traian e mai mare decat tine cu un an, raspunse bunicul, aratandu-i Mirunei sa. socoteasca pe degete. "