Viata si Opera

Descriere

Carte disponibila fara autograful autorului. Cristian Tudor Popescu a debutat cu un volum de proze S.F. in 1987, a continuat cu proza, in linii mari, realista dupa 1989 si s-a facut remarcat in mod deosebit cu editorialele din Adevarul, veritabile pamflete politice, intr-un stil transant si savuros. Viata si Opera e o culegere de proze scurte, in mare parte, care s-ar fi putut intitula, daca nu era atit de potrivit titlul ironic pus de autorul insusi pe coperta, Momente si schite, gratie unui spirit fundamental caragialian. Semnificativa este si deosebirea dintre lumea lui Caragiale si aceea a lui C.T.P. Locul micilor si mijlociilor burghezi Mitica si compania il iau personaje din stratul de jos al societatii, atit aceea dinainte de 1989, cit si aceea de dupa. Oameni banali, cei mai multi, niste amariti, citiva mahari facuti din mucavaua tranzitiei, vorbind fiecare pe limba lui, care ii caracterizeaza la fel de bine precum ii caracteriza limba lor pe Miticii lui Caragiale. Sint in culegere si amintiri, nu tocmai duioase, mizind pe un inteles simbolic, reportaje pline de haz, chiar daca avind subiecte deloc vesele, portrete in tuse puternice, ba chiar si recenzii literare, bunaoara, nimicitoarea analiza a poeziei cu efect sporitor de drojdie a unui fost prim-ministru sau aproape socanta radiografie a scrisorilor adresate Veronicai Micle de catre Eminescu, in care C.T.P vede un personaj curat caragialian, la fel cu acelea din Momente, dar fara a-l lua in deriziune, ci privindu-l ca si cum ar juca in mod constient acest rol. De cit talent si cit umor are C.T.P. in prozele scrise de peste doua decenii incoace, unele inedite, cititorii isi vor da singuri seama, citindu-l. Lectura placuta! - Nicolae Manolescu Fragment din cartea "Viata si Opera" Cristian Tudor Popescu: "Eye contact    Nu m-am ferit niciodata sa ma uit in ochii cuiva. Fie si in ochii albiciosi ai unui dulau nebun care voia sa ma sfasie in timp ce il tineam de urechi si picaturi fine de saliva imi atingeau fata. Si pe ea am privit-o in ochi. Nu stiu nici acum sigur ce culoare aveau. Peretii veceului erau acoperiti cu gresie maro. Ne-am oprit in fata intrarii comune. Ea avea parul negru pana la irizatii de albastru in sulul de lumina sticloasa de primavara. Purta cercei mici si cearcane ca ale mele. Ne priveam. Cred ca au fost cateva secunde. Am inclinat usor din cap si am invitat-o sa intre, eram la closet, nu la restaurant.  Un veceu de iateceu aduce cu un embrion de labirint fara tavan. Peretii lacaselor sunt retezati la nici 2 m inaltime. Intimitatea masculului de cinema si intimitatea femelei de teatru sunt asigurate de acest zid ciont care ar fi fost mai cinstit sa nu existe. Totul functioneaza ca un sistem de cavitati rezonante, auditia e comparabila cu cea a unei sali de concert.  Am pus zavorul, am tras fermoarul slitului si am ramas asa. De dincolo se auzea linistea facuta din respi-ratia ei si freamatul marunt al hainelor pe corp. incercam sa-mi aduc chipul in fata ochilor; desi rupsesem contactul vizual de doar cateva zeci de secunde, era des-tul de greu. Nu eram in stare sa dau drumul lichidului, pur si simplu nu puteam sa rup linistea vie. Si ea parea  sa stea ca mine, in picioare, fara sa faca nimic. Apoi, intr-un tarziu, am auzit fosnetul fustei ridicate, fasaitul colantilor rulati, usorul pocnet al chilotilor adusi spre genunchi. Zgomotele se asezau uvertura superba, nu mai simtisem asa ceva de cand ascultasem ultima data Requiem-ul lui Mozart. Jetul tasnit dinauntrul ei a izbit apa cu un sunet plin. Brusc, mi-au aparut in minte cu claritate fata incercanata, parul negru, buzele subtiri si ferme, fara ruj. M-a napadit convingerea ca susurul cristalin era numai pentru mine. Ascultam si cu perii de pe ceafa."