Meseria de romancier

Descriere

    Reunite tematic sub umbrela unei incercari personale de a defini impulsul de a scrie proza, eseurile din Meseria de romancier abordeaza teme precum opoziția dintre experiența de viata si experienta livresca, importanta visului, exploatarea zonelor neclare, atrase din subconstient.        „Daca romanele mele au ceea ce s-ar putea numi originalitate, asta se datoreaza libertatii. La virsta de 29 de ani, mi-am spus, dintr-odata, simplu, ca «vreau sa scriu» si am pus pe hirtie primul roman. N-am fost nici chinuit de o dorinta puternica, nici incorsetat de reguli privind felul in care trebuie scris un roman. Nu stiam cum merg lucrurile in lumea literara si (din fericire sau din pacate) n-aveam nici vreun model printre scriitorii consacrati la care sa ma raportez. Voiam doar sa scriu, in stilul meu, un roman care sa-mi reflecte sufletul – atit si nimic mai mult. Am simtit un impuls foarte puternic si, fara sa ma gindesc prea mult la ce avea sa urmeze, m-am asezat la birou si am inceput sa scriu la intimplare. Iar cind faceam asta, aveam un sentiment foarte viu de placere si libertate.” (Haruki Murakami)     Fragment din volum:       “Odata ce s-au pus pe scris, scriitorii raman singuri. Nimeni nu-i ajuta. Unii mai insarcineaza pe cate cineva sa se documenteze in locul lor si sa adune materiale, dar nimeni nu-i ajuta practic sa-si sistematizeze ideile din minte ori sa aleaga exact cuvintele potrivite. Ceea ce scriitorul a inceput singur, va trebui sa continue si sa duca la bun sfarsit tot singur. Nu poate face ca un pitcher din liga profesionista de baseball, care arunca mingea de sapte ori, apoi se duce pe banca si-si sterge sudoarea, lasand mai departe treaba in seama coechipierilor. Scriitorul nu are jucatori de rezerva. El intra in prelungiri de unul singur si, tot de unul singur, trebuie sa arunce de cincisprezece sau de optsprezece ori, pana se hotaraste soarta jocului.     Mi s-a intamplat, cand am lucrat la romane de mari dimensiuni, sa ma inchid in biroul meu si sa stau singur, aplecat peste masa de scris, mai mult de un an (ba chiar doi, daca nu trei). Ma trezeam dimineata devreme si timp de cinci sau sase ore ma concentram si scriam. Cand esti atat de cufundat in lucru, creierul se supraincalzeste (incepe sa-ti friga fruntea, la propriu) si, la un moment dat, ti se incetoseaza mintea. De aceea eu dupa-amiaza dorm, ascult muzica sau citesc carti inofensive. O asemenea viata este foarte sedentara si atunci ies zilnic sa fac miscare, cam o ora. Pe urma imi pregatesc lucrul pe a doua zi. Repet mereu aceleasi activitati, ca un obicei neschimbat.     E deja un stereotip sa numim munca scriitorului „izolata", dar in realitate chiar asa este, mai ales in cazul romanelor de mari dimensiuni. Eu cateodata am senzatia ca stau de unul singur pe fundul unui put adanc. Nu vine nimeni sa ma salveze si nici sa ma bata pe umar, laudandu-ma pentru cat am muncit peste zi. Rezultatul obtinut se intampla sa fie laudat (bineinteles, daca lucrurile merg bine), dar aproape nimeni nu se gandeste si la munca depusa. Aceasta este o povara pe care scriitorul trebuie s-o poarte singur in spate, in tacere."