Trei saptamani in Anzi. Cu fotografiile autorului

Descriere

 „Calatorim si pentru a fi singuri, chiar daca asta inseamna singuri cu propria noastra lume. Planeta se invarte mai repede si a devenit mai aglomerata, prin urmare mai familiara si mai la indemana decat oricand. Dar daca-ti doresti cu adevarat, daca esti suficient de curios si dispus sa pleci pe bune, imbratisand ocolurile si nefamiliarul, vei descoperi ca lumea are inca intinderi prea putin batute cu piciorul, colturi ascunse, savori negustate, populatii care vorbesc alte cuvinte si care traiesc intr-un alt ritm, un alt timp, un alt fel de viata. E nevoie de un singur pas ca sa pleci de undeva inspre altundeva. Uneori foarte departe.“   „„Aveam in cap de multa vreme America de Sud si Peru, iar cateva nopti de surfing pe Internet m-au ajutat sa ma decid asupra unor obiective interesante si, pe cat posibil, mai putin turistice. In primul rand Machu Picchu, pentru care insa am ales cel mai lung si mai dificil traseu: Choquequirao, despre care toata lumea spunea ca e neatractiv pentru turismul de masa. In al doilea rand, dar, poate, cel mai important: Nevado Mismi (5597 m), muntele unde se afla izvorul Amazonului. Oamenii au calatorit si au facut marile descoperiri inainte de epoca digitala, folosind busole, harti incomplete si propriile simturi. Si ce placere sa folosesti o harta de hartie! Fragilitatea ei, gestul amplu al desfasurarii, punerea degetului pe un punct minuscul si exercitiul imaginatiei de a estima distantele, de a completa tot ce nu se vede, de a „intrevedea" geografia reala, apoi momentul in care, ajuns in cele din urma la destinatie, locul cautat isi etaleaza dimensiunile, intotdeauna surprinzatoare, sub privirea ta entuziasta! Ca sa pleci la drum nu ai nevoie de aplicatii, ai nevoie de aplecare."“ (Marius CHIVU) Fragment din carte: "San Juan-Yanama Dimineata, in timp ce imi aplic unguent pe genunchi si constat ca unghia degetului mare de la piciorul stang mi s-a-nnegrit complet, M. se plange ca n-a dormit mai deloc din cauza mancarimii de la intepaturile tantarilor. Constat ca si eu port semnele intepaturilor pe brate si pe gambe, dar M. e plin si se scarpina ingrozitor, ca si cum ar avea o reactie alergica. Inainte sa plece la munca campului, Silberia ne ofera la micul dejun supa de dovleac ramasa de aseara. Mancam in tacere alaturi de Lucho, in timp ce lumina diminetii patrunde pe usa in coliba fara ferestre. Ii aduc Silberiei caserola de voiaj si mi-o umple cu ouale, cartofii si orezul pe care nu le-am putut manca aseara. Alimente nu mai avem, pana diseara nu mai trecem prin nici o asezare, iar Silberia nu are ce sa ne vanda din magazia ei decat niste biscuiti (pe care ii cumpara M.), cateva batoane de ciocolata expirata (pe care le cumpar eu), apa, cateva banane si bauturi energizante (din care cumparam amandoi). Nu doar ca Nancy este cea care ni l-a recomandat pe Lucho divortatul, dar tot ea a estimat gresit si cantitatea de alimente necesara drumului. Cum ar zice John Steinbeck, calatoria este precum casatoria: cel mai sigur mod de a te insela este sa crezi ca o poti controla! Plecam, ca de obicei, inaintea lui Lucho. Padurile de nori se ridica usor deasupra muntelui unde se afla ghetarul Corihuarachina, drumul are zone innamolite, iar urcusul e mai bland si, pe alocuri, strabatem chiar portiuni plane. La mai putin de o ora de la plecare, cu M. ramas undeva in spate, intalnesc un francez solitar in cautare de apa. Imi spune ca sunt un grup de patru, seara trecuta au ratat poteca spre Maizal, s-au ratacit si au gasit cu greu un loc unde sa-si poata monta corturile, dar au plecat spre Yanama fara apa, unul dintre ei sufera de sete, iar el s-a detasat de grup cautand un izvor in directia opusa. Ii spun ca pana la Maizal e drum de o ora, ca nu va mai intalni pe nimeni la coliba, dar ca in gradina curge, totusi, un izvor cu apa potabila, data fiind altitudinea la care ne aflam. I se pare mult o ora si decide sa se intoarca spre Yanama. Desi stim de la oamenii de aseara ca pe acest drum, vreme de cinci-sase ore, nu vom da peste nici un izvor, ii ofer jumatate din apa mea si francezul pleaca grabit sa-si ajute tovarasul. Peste ceva mai mult de o ora prind din urma intregul grup oprit la gura unei pesteri din care se scurge un biet fir de apa adunat intr-o baltoaca cu mazga pe fund. Sunt veseli, francezul ma prezinta, iar baietii imi strang mana recunoscatori. Cel care suferise de sete e danez si el ii convinsese sa urce si pe intuneric, ratand astfel raspantia spre Maizal. Probabil asa am fi patit si noi daca ne-am fi continuat drumul spre Marampata. "