Elogiul vanitatii

Descriere

Omul care, privind in strafundul sufletului, aspira sincer sa afle ceva risca sa descopere despre sine adevaruri nu foarte magulitoare. Teama de a face asemenea descoperiri conduce, cum era si de asteptat, la ideea imposibilitatii cunoasterii de sine. Aceasta idee ne convine: preferam sa ne odihnim capul in intunericul caldut al nisipului, decat sa ne vedem, la lumina zilei, mutra de strut. Cunoasterea de sine risca sa devina o insulta la adresa amorului propriu, desi ea ramane, nu mai putin, o nazuinta trufasa. Un ideal ce aseaza Adevarul mai presus de Bine si de bunele intentii cu care e pavat drumul spre iad. Un ideal ce aseaza, de asemenea, Adevarul mai presus de Frumos adica de simbolul (cum s-a spus) al binelui moral si, chiar in mai mare masura, al lumii aparentelor. - Andrei Vieru Carte recomandata de Radu Paraschivescu in cadrul proiectului Libris, "Oameni si carti". Fragment din carte: "O intalnire intre vanitate si orgoliu Mstislav Rostropovici s-a aratat totdeauna de o vanitate exemplara, care de altfel nu numai ca nu l-a impiedicat niciodata sa cante minunat la violoncel, ci dimpotriva dat i-a aripi. Dupa numai o saptamana in care presa se intampla sa nu-l pomeneasca, Rostropovici intra in panica. Cine stie asta e in masura sa-si explice cu usurinta atat escapada sa la zidul Berlinului (sau mai degraba la camerele de televiziune instalate prin preajma pentru a-i transmite in direct caderea), cat si calatoria acestui suflet hoinar la Moscova si Petersburg in timpul puciului sovietic din 1991. Dar nu despre asta e vorba. Imi amintesc ca tatal meu, care-l stia din tinerete, ii trimisese primul sau concert pentru violoncel si orchestra, pentru care tocmai primise un premiu. Rostropovici i-a cerut sa-i scrie un concert dedicat lui. In fata unei asemenea vanitati, taica-meu, orgolios si-a zis ca nu-i mai scrie nimic. Si-a incredintat ulterior lucrarile concertante pentru violoncel Nataliei Gutman. In timp ce Rostropovici, credincios principiilor sale, a cantat doar dupa partituri garnisite cu dedicatii speciale. Mozart si Salieri „Succesul presupune intotdeauna o neintelegere." Si, fiindca tot vorbesc despre succes si geloziile pe care le starneste, dar si despre neintelegerile pe care se bazeaza, nu pot ocoli cazul Mozart si Salieri, Salieri fiind, in constiinta europeana, personificarea arhetipului invidiei. Se considera uneori, nu fara motiv, ca Mozart si Puskin tin de acelasi tip de geniu — genii ce ating Absolutul cu usurinta si chiar nepasare, genii ale caror fulguratii te fac sa intrezaresti licariri de dincolo de mormant. Niciodati un creator n-a avut un atat de adanc sentiment al zadarniciei. Niciodata un geniu n-a parut ca a atins perfectiunea cu atata iscusinta si cu atata simplitate: o perfectiune venita parca dintr-o alta lume. Geniu „prin har divin", Mozart va fi fost otravit, in aceasta scurta tragedie, de cel ce intruchipeaza invidia tuturor. Ca moartea lui poate capata o dimensiune tragica, e usor de imaginat. Pe de alta parte, s-o spunem fara ocolisuri, conteaza prea putin daca Salieri-personajul istoric l-a omorat sau nu pe Mozart. Presupunand ca ar fi fost un asasin, muzica sa ramane oricum ceea ce si este: o muzica buna, care nu are nici o nevoie sa fie promovata si sustinuta, intrucat se sustine si singura, chiar daca pana la sublim mai e cale lunga. "