Diavolul si domnisoara Prym

Descriere

O comunitate devorata de lacomie, lasitate si frica. Un om persecutat de fantomele trecutului sau dureros. O tanara in cautarea fericirii. Intr-o saptamana plina de evenimente, fiecare dintre ei se va confrunta cu intrebari despre viata, moarte si putere si fiecare dintre ei va trebui sa-si aleaga propria cale. Vor alege binele, sau raul? Scena acestei lupte extraordinare este indepartatul sat Viscos. Soseste un strain, purtand cu el un rucsac in care se afla un caiet si unsprezece lingouri de aur. El vine aici pentru a afla raspunsul la o intrebare care il chinuie: oamenii, in esenta, sunt buni, sau rai? Intampinandu-l pe misteriosul strain, intreg satul devine complice la intriga lui sofisticata, care va marca pentru totdeauna vietile locuitorilor. In acest roman uluitor, Paulo Coelho prezinta lupta dintre lumina si intuneric din adancul fiecarui suflet si mesajul ei pentru viata noastra de zi cu zi: sa indraznim sa ne urmam visurile, sa avem curajul de a fi altfel si sa ne stapanim teama care ne impiedica sa traim cu adevarat. Diavolul si domnisoara Prym este o poveste incarcata de emotie, in care integritatea fiintei umane este supusa unui test cumplit.     Fragment din romanul "Diavolul si domnisoara Prym" de Paulo Coelho:     „Chantal era epuizata. Ardea de nerabdare ca toti sa plece devreme, dar strainul era deosebit de inspirat si nu mai termina de istorisit fel de fel de intamplari, pe care ceilalti le ascultau cu atentie si cu acel respect poltron — mai degraba supusenie — pe care taranii il manifesta fata de toti cei care vin din orase mari, socotindu-i mai culti, mai pregatiti, mai inteligenti, mai moderni.     „Niste prosti", isi zicea ea in gand. „Habar n-au cat sunt de importanti. Nu stiu ca ori de cate ori cineva, oriunde pe lumea asta, duce la gura o furculita, o face doar multumita unor oameni ca locuitorii din Viscos, care trudesc din zori pana noaptea tarziu, si ara pamantul cu sudoarea trupurilor lor ostenite, si ingrijesc de vite cu o rabdare inimaginabila. Sunt mai de trebuinta lumii decat toti cei care traiesc in marile orase, si totusi se comporta — si se simt — ca fiinte inferioare, complexate, inutile."     Strainul era insa dispus sa demonstreze ca cultura lui era mai valoroasa decat stradania fiecaruia dintre barbatii si femeile din bar. Arata catre o imagine de pe perete:     — Stiti ce e asta? Unul dintre cele mai faimoase tablouri din lume: ultima cina a lui Iisus cu ucenicii sai, pictat de Leonardo da Vinci.     — Nu poate fi chiar asa faimos — zise patroana hotelului. Costa foarte putin.     — E doar o reproducere; pictura originala se gaseste intr-o biserica foarte departe de-aici. Exista insa o legenda cu privire la acest tablou, nu stiu daca v-ar placea s-o auziti.    Toti dadura afirmativ din cap, iar Chantal se simti din nou rusinata ca era acolo, ascultandu-l pe un barbat care-si etala cunostintele inutile doar ca sa arate ca stie mai mult decat ceilalti.     — Cand a conceput aceasta scena, Leonardo da Vinci s-a izbit de o mare dificultate: trebuia sa picteze Binele — sub chipul lui Iisus — si Raul — sub chipul lui Iuda, prietenul care se hotaraste sa-l tradeze in timpul mesei. Si-a intrerupt lucrul la jumatate, pana cand avea sa gaseasca modelele ideale.     Intr-o zi, in timp ce asista la repetitia unui cor bisericesc, a vazut intr-unul din baieti imaginea desavarsita a lui Hristos. L-a invitat la el in atelier si i-a reprodus trasaturile in studii si schite.     Au trecut trei ani. Cina cea de Taina era aproape gata Da Vinci insa nu gasise modelul ideal pentru Iuda. Cardinalul care raspundea de biserica incepu sa-l preseze, cerandui sa ispraveasca numaidecat fresca.     Dupa mai multe zile irosite zadarnic, pictorul a intalnit un tanar imbatranit prematur, zdrentaros, beat, lungit in sant. Cu mare greutate, le ceru ajutoarelor sale sa-l duca pana la biserica, deoarece nu mai avea timp sa faca schite.     Cersetorul a fost carat pana acolo, fara sa-si dea seama ce se intampla cu el: ajutoarele il tineau in picioare, in timp ce Da Vinci copia trasaturile necredintei, ale pacatului, ale egoismului, atat de bine imprimate pe fata lui.     Cand pictorul a terminat, cersetorul, revenindu-si oarecum din betie — deschise ochii si vazu pictura din fata lui. Si zise, cu un amestec de groaza si tristete:     — Am mai vazut pictura asta!     — Cand? intreba un Da Vinci surprins.     — Acum trei ani, inainte de a fi pierdut tot ce-aveam. Pe vremea cand cantam in cor si duceam o viata plina de vise, iar artistul m-a convins sa pozez ca model pentru chipul lui Iisus.    Strainul facu o pauza lunga. Ochii lui il fixau pe preot, care isi sorbea berea, dar Chantal stia ca vorbele spuse de el ii erau adresate ei.     — Cu alte cuvinte, Binele si Raul au unul si acelasi chip; totul depinde de momentul in care unul sau altul ii taie calea oricarei fiinte umane.     Se ridica, isi ceru scuze, spunand ca era obosit, si se duse la el in camera. Toti platira ceea ce datorau si plecara agale, aruncand priviri catre reproducerea ieftina a celebrului tablou, fiecare intrebandu-se pe sine in ce perioada a vietii lor fusesera atinsi de un inger sau de un diavol. Fara ca nimeni sa adreseze vreo vorba celuilalt, toti ajunsera la concluzia ca asa ceva se intamplase in Viscos inainte ca Ahab sa fi pacificat regiunea; acum, oricare zi era la fel cu alta, si nimic mai mult.”