Familia ca pacient. Terapia conflictelor in cuplu si familie

Descriere

     Cand se recomanda o terapie de familie? Pentru cine poate fi realmente de ajutor si sub ce forme? Ce inseamna ca o intreaga familie este disfunctionala? Pe baza unor sugestive studii de caz si a unor reconfigurari teoretice, Horst-Eberhard Richter prezinta oportunitatile, dar si limitele terapiei de familie, plecand de la descrierea "nevrozelor familiale" ce se exprima prin mariaje nefericite, relatii domestice chinuitoare sau esecul scolar al copiilor.      Cartea ofera sfaturi utile privind adaptarea eficienta a cadrului si tehnicilor la travaliul cu familia-pacient, paralele intre tulburarile individuale si cele familiale (sunt descrise, de exemplu, familii "isterice", "paranoide" sau "anxioase") si solutii pentru mai buna intelegere a relatiilor dintr-o familie marcata adesea de codependente, culpabilizari, abuzuri si lipsa de comunicare. Punctul focal al terapiei de familie consta in vindecarea simptomelor pacientului (adult sau copil) plecand de la un tratament al intregii familii, pe baza constientizarii relatiilor intepersonale secrete care perturba linistea caminului.      Horst-Eberhard Richter (1923–2011), medic si psihanalist, a fost director al Clinicii de Medicina Psihosomatica din Giessen, unde, in anii 1960, a pus bazele psihoterapiei familiale de orientare psihanalitica.       Fragment din volum:       „Deseori gasim, printre reprezentantii tipului familiei paranoide, cupluri sau familii mai numeroase care reusesc mereu sa-si devieze impulsurile ostile reciproce si insuportabile in exterior, fie catre persoane sau grupuri, fie catre filosofiile de viata. Isi creeaza fictiunea unei intelegeri generale, externalizandu-si problema interna de grup si procurandu-si in lumea exterioara tinte pentru reprosurile pe care de fapt le indreapta unii spre altii si chiar, de cele mai multe ori inconstient, impotriva propriului Eu.     Cel mai des, unul dintre soti functioneaza ca un nucleu de cristalizare a sistemului delirant. De obicei, acesta este partenerul cel mai activ, mai iritabil si mai fanatic. Odata ce si-a preluat pozitia paranoica, el exercita o mare presiune asupra celuilalt partener, respectiv asupra membrilor intregii familii, pentru ca acestia fie sa se solidarizeze, fie sa se polarizeze intr-o pozitie ostila. Gandirea de tip prieten-dusman a fanaticului paranoid permite de fapt doar doua optiuni: fie intovarasirea neconditionata, fie ostilitatea. Prin urmare, este de inteles de ce ceilalti membri ai familiei, intimidati, devin deseori adepti supusi, chiar daca initial le venise greu sa inteleaga viziunea distorsionata despre lume a rudei lor. Fara indoiala, ciudatenia neobisnuita si penetranta ideilor unei personalitati paranoide au un efect care anihileaza orice critica intelectuala. In acest fel, ne putem explica si ocazionala raspandire epidemica a ideilor supraevaluate, anormale, in perioade istorice cu polarizari extreme ale grupurilor. Acela care nu are o identitate personala bine fundamentata pare ca este deschis, in anumite situatii si chiar impotriva vointei lui, la sugestiile unui sistem de gandire paranoid care promite o descarcare instantanee a tuturor tensiunilor amenintatoare intraindividuale, respectiv intragrupale.     Dupont si Grunebaum au publicat recent un studiu foarte revelator despre structura casniciei a noua femei casatorite suferind de idei delirante (nu schizofrenice). In toate cele noua cazuri, sotii luau parte mai mult sau mai putin activ la comportamentul modificat al sotiilor lor. In particular, au rezultat urmatoarele corelatii remarcabile. Femeile isi alesesera ca parteneri barbati care erau mai curand pasivi, izolati social si, pe cat de agresivi, pe atat de inhibati sexual."