Crearea si ruperea legaturilor afective

Descriere

V-ati intrebat vreodata ce face ca zambetul unui bebelus sa fie atat de miscator? Ce resorturi invizibile ne leaga unii de altii astfel incat, inca de la nastere, cei mai multi dintre noi sa aiba sansa de a fi primiti de niste brate iubitoare? Descoperirea atasamentului de catre John Bowlby, in a doua jumatate a secolului XX, a fost revolutionara pentru intelegerea primei etape a vietii, dar si pentru psihopatologie si pentru reprezentarea reactiilor in fata doliului, pierderii, separarii. Pentru ca puiul de om sa supravietuiasca si sa-si dezvolte potentialul cu care a venit pe lume, e necesara prezenta afectiva a unei persoane, de regula mama, care in mod ideal ofera siguranta si incredere. Pierderea acesteia deregleaza echilibrul atat de fragil al copilului si are consecinte in viata sa de adult. In aceste prelegeri, John Bowlby isi face cunoscuta si isi sustine teoria cu exemple din munca sa clinica si cu un limbaj accesibil, adresandu-se deopotriva specialistilor, parintilor si tuturor celor care doresc sa patrunda dedesubturile psihicului omenesc. John Bowlby, psihiatru si psihanalist englez, parintele teoriei atasamentului, si-a dedicat multi ani din viata psihiatriei copilului si familiei la renumita clinica Tavistock din Londra. Cuprins 1. Psihanaliza si ingrijirea copiilor 2. O perspectiva etologica asupra cercetarilor in domeniul dezvoltarii copilului  3. Doliul in copilarie si implicatiile sale in domeniul psihiatriei  4. Efectele ruperii atasamentului asupra comportamentului  5. Separare si pierdere in familie  6. Increderea in sine si conditiile care o inlesnesc  7. Formarea si ruperea legaturilor afective  Fragment din carte: "O problema de maxim interes atat pentru psihologia sociala, cat si pentru cea clinica este natura si dezvoltarea relatiilor copilului cu alte persoane. In abordarea acestei probleme, psihologii tind sa adopte una din cele doua directii: daca sunt orientati catre teorie si catre zona experimentala, vor favoriza, probabil, una sau alta dintre teoriile invatarii, daca sunt orientati catre zona clinica, vor urma una sau alta dintre directiile psihanalizei. Ambele abordari au dus la activitati valoroase de a corela intre ele rezultatele au fost putine si nu foarte reusite, elementul comun fiind lipsa mutuala de incredere si criticismul. Psihanalistii au conceptualizat inca de la inceput relatiile sociale interumane ca fiind mediate de instincte care au radacini biologice si indeamna persoana la actiune. Multe din teoriile psihanalitice au fost preocupate de aceste instincte, de aparitia lor seriala si treptata in ontogeneza, de organizarea lor treptata si nu intotdeauna incununata de succes, in intreguri de o mai mare complexitate, de conflictele ivite atunci cand doua sau mai multe sunt active si incompatibile, de anxietatea si vina earora le dau nastere, de apararile puse in joc pentru a le face fata. Preocupati de aceste pasiuni umane primitive care, datorita mecanismelor brute disponibile pentru a le administra, sunt eapabile, asa cum stim din propria noastra experienta, sa ne indemne la acte pe care ulterior le regretam, psihanalistii au fost adesea lipsiti de rabdare cu abordarea teoreticienilor invatarii. Teoriile lor par sa lase atat de putin loc sentimentelor omenesti si motivatiei izvorand din profunzimile inconstientului si ale irationalului. Pentru clinician, teoreticienii invatarii par sa se straduiasca mereu sa inghesuie tone de natura umana intempestiva intr-o cratita minuscula de teorie pretentioasa. "