Centrul nu se mai poate sustine. Povestea nebuniei mele

Descriere

Centrul nu se mai poate sustine. Povestea nebuniei mele. Cum este sa fii in pielea unui nebun? Cum te simti cand esti haituit de demoni imaginari si torturat de vinovatia unor faradelegi nicicand comise? Cititorul roman are acum la dispozitie o descriere vie a psihozei prin ochii unei femei curajoase, care a coborat in iadul schizofreniei, dar a reusit sa gaseasca drumul de intoarcere, bucurandu-se in prezent de o casnicie fericita si o viata academica implinita. Povestea nebuniei lui Elyn Saks debuteaza cu primele "voci" auzite in adolescenta, infatiseaza apoi tentativele de suicid din anii de facultate si culmineaza cu istorisirea experientelor terifiante de spitalizare psihiatrica. Chiar daca vocile demonice n-au disparut cu totul nici astazi, autoarea povesteste cum a reusit, de-a lungul anilor, sa-si tina boala in frau, sustinuta nu doar de medicatie si psihanaliza, dar si de prieteni empatici si de acea ordonare a vietii si a gandirii impuse de rigoarea academica. Lucida si captivant scrisa, cartea de fata ofera celor ce n-au trecut niciodata prin experienta personala a bolii psihice sansa de a intelege "din interior" trairile psihotice, ridicand totodata "un steag al sperantei pentru toti cei care se confrunta cu psihoza", dupa cum apreciaza psihologul Andrew Solomon, autorul cartii Demonul amiezii. Elyn Saks este profesoara de legislatie si psihiatrie la Facultatea de Drept din cadrul Universitatii din California de Sud si are un doctorat in psihanaliza. Fragment din carte: "In timp, am inceput sa-mi construiesc prietenii adevarate, mai ales cu trei alti studenti: Dinah si Patrick, amandoi britanici, si Sam, un coleg american. Dinah era inalta si foarte slaba, ca si mine, desi se imbraca, in general, mai degraba ca o eleva sic, decat ca o bursiera la Oxford. Avusese o scurta internare pentru depresie dupa terminarea facultatii; asta ma facea sa ma simt mai aproape de ea si mai putin ciudata. Patrick, pe de alta parte, era sarmant, relaxat si parea foarte bine adaptat si in acord cu el insusi. Sam — si el destul de inalt si atragator, cu niste ochi foarte mari si expresivi — era deseori anxios din cauza banilor si chiar mai nevrozat decat mine, in privinta cantitatii materiei de parcurs. In ciuda faptului ca-si petrecea enorm de multe ore dedicat unei munci istovitoare, nu era sigur ca va reusi sa duca la capat tot ce-avea de facut si sa-si ia diploma la timp. Desi avea o iubita in Londra, parea chiar mai singuratic decat mine; canta la chita-ra (si compunea) si, deseori, vorbea singur, plimbandu-se prin camin, lucru care (ca si tratamentul de mai demult al lui Dinah) imi dadea senzatia linistitoare ca nu eram singura nebuna. Noi patru am devenit, curand, inseparabili. Gateam impreuna sau ne duceam la Brown's, un restaurant din nordul Oxfordului, unde se servea mancare americana si britanica acceptabila. Nu ne uitam la filme sau la televizor; intr-un efort de a fi responsabila cultural, m-am dus de cateva ori la Opera, dar nu mi-a placut prea mult. In schimb, petreceam ore nesfarsite stand de vorba, pana tarziu in noapte, stand impreuna in camerele noastre de camin sau, cand vremea ne-o permitea, pe acoperisul cladirii, langa horn. Cum fac prietenii odata ce prietenia isi pierde din noutate, in favoarea unei mai mari apropieri, le-am spus, in cele din urma, mai multe despre mine, marturisindu-mi istoricul, chiar si partea mai dificila — pana una-alta, asa era corect, asa facusera si ei cu mine. Sa invat sa am incredere, sa invat ce secrete puteau fi destainuite — toate astea faceau parte din drumul anevoios pe care invatam sa merg. "