Cei care merita sa moara

Descriere

     Intr-un zbor de noapte de la Londra la Boston, TedSeverson o intalneste pe fascinanta Lily Kintner. La un pahar, cei doi, straini pana atunci, incep un joc al adevarului, dezvaluindu-si unul altuia detalii foarte intime.     Ted povesteste despre casnicia lui ratata si despre cum e convins ca sotia sa, Miranda, il insala. Se pare ca au fost nepotriviti din start: el e un om de afaceri bogat, ea, un spirit artistic liber – contrast care le-a aprins candva pasiunea, dar care a devenit acum un cliseu. Jocul capata insa o nota mai sumbra atunci cand Ted afirma, mai in gluma, mai in serios, ca ar fi in stare s-o ucida pe Miranda pentru purtarile ei.     Fara a sta pe ganduri, Lily ii propune sa-l ajute. La urma urmei, unii oameni – de pilda, o sotie mincinoasa si infidela – merita sa moara…     La Boston, legatura perversa dintre conspiratori se adanceste pe masura ce pun la cale moartea Mirandei. Dar trecutul lui Lily ascunde un secret pe care ea nu i l-a dezvaluit lui Ted: experienta in arta crimei, dobandita de timpuriu in viata. Brusc, cei doi se trezesc implicati intr-un joc de-a soarecele si pisica din care nu poate supravietui decat unul… cu un detectiv istet si foarte hotarat pe urmele lor.     Fragment din roman:       “Dupa ce am fost sigura ca Brad era mort, i-am sos sarma din jurul gatului. L-am apucat de haina din denim si am reusit sa-l trag din scaunul lui pe cel al pasagerului, de care l-am prins cu centura. Am inclinat scaunul putin, astfel ca s-a lasat si el pe spate odata cu scaunul, apoi i-am tras fermoarul hainei pana sus, ridicand gulerul captusit cu blana de oaie cat sa-i acopere urmele lasate de sarma pe gat. Daca ne vedea cineva in masina, el avea sa arate ca un pasager care motaia. Cel putin asa speram ca o sa arate.     Am pornit camioneta, am iesit de pe alee si am intrat din nou pe sosea, cu farurile stinse pana sa ajung pe Micmac. Am verificat cum stateam cu combustibilul, am vazut ca acul era undeva intre trei sferturi si plin, si m-am gandit ca o sa fie suficienta benzina sa ajungem in Connecticut. Eram pregatita sa alimentez la o statie de benzina si sa platesc cash inauntru, dar m-am bucurat sa nu trebuia sa o fac. Pana acum, nimeni nu ma vazuse in Maine si nu aveam de gand sa schimb asta.     Am mers spre nord, catre intrarea pe I-95. Am iesit de pe Micmac inainte de a ajunge la Kennwick Beach, stiind ca daca politia era deja pe urmele lui Brad, erau probabil in fata casei lui. Mi-ar fi placut grozav sa ma intorc acolo, sa-i iau cateva lucruri ca sa para ca intr-adevar o stersese, dar nu merita sa risc. Inainte de a intra pe autostrada, am oprit la un atelier auto inchis numit „La Mike", unul din garajele alea mici de provincie inconjurate de masini ajunse fier vechi. Cu farurile stinse, m-am bagat intr-un sir de rable si am coborat din camioneta. Am gasit o masina care arata ca si cum nu fusese mutata de acolo de cel putin doua ierni si, cu briceagul meu Leatherman, i-am scos placutele de Maine si le-am schimbat cu cele de la masina lui Brad."