In drum spre casa. Un pelerinaj de la umilinta la vindecare

Descriere

In numai cateva luni, Sonia Choquette a vazut cum viata i se clatina din temelii. Decesul fratelui si al tatalui, destramarea casniciei, pierderea unor relatii de prietenie si profesionale au aruncat-o in valurile acide ale maniei si resentimentelor. Puterile ei intuitive pareau neputincioase in fata acestui tsunami nimicitor. Asa ca s-a intors la o sursa veche a linistii si pacii interioare: pelerinajul ca purificare de slabiciuni fizice si emotionale si ca reconectare cu energiile autentice. Detaliile acestei experiente tensionate sunt redate cu umor, pasiune si autenticitate in pagini pline de intelepciune si savoare. Desi calatoria Soniei este unica, invataturile asimilate pe drum sunt universale. „A trebuit sa ma intorc in starea novicelui – sa ma confrunt cu toata nefericirea si durerea pe care credeam ca le lasasem in urma si sa reinvat, de la inceput, lectiile fundamentale ale smereniei si compasiunii. Am fost capabila sa realizez asta prin practica  pelerinajului – mai precis, parcurgand Camino de Santiago, o calatorie de peste 800 de kilometri peste Pirinei, dintr-un capat al nordului Spaniei in celalalt. Doar prin acest proces al sacrificiului si al renuntarii de sine am fost capabila sa ma reconectez cu sinele meu autentic si sa-mi recastig sentimentul de pace interioara.” (Sonia Choquette) Fragment din carte: "De la Chicago la Paris Am simtit usurare cand m-am urcat in zborul Chicago-Paris, cand m-am pus in sfarsit pe drum. Cheltuisem atat de multa energie osciland intre nerabdare si teama de aceasta experienta, incat ma simteam bine ca faceam progrese in ceea ce o priveste. „In regula!" am scos un oftat zgomotos de usurare, probabil primul dupa atatea zile, pe masura ce avionul intorcea pe pista. ,Uite ca plec", mi-am spus. „Sper ca stiu ce fac." Odata ajunsa pe sol, la Paris, am luat cele doua rucsacuri si m-am indreptat catre hotelul Hilton din aeroport, pentru a ma odihni o zi si a-mi reveni de la diferenta de fus orar inainte de a incepe calatoria. M-am trezit devreme si m-am pregatit sa plec catre Biarritz. Super! Nu-mi venea sa cred cat de aproape eram de pasul de inceput. Zborul meu pleca la ora 13, deci aveam ceva tirnp pentru un mic dejun tihnit inainte de a ma indrepta catre aeroport. Mi-am scos mica borseta unde imi tineam toate informatiile adunate despre Camino si m-am uitat din nou pe planul meu. Parea ca nu am destule detalii pentru traversarea unei tari intregi. Aveam numele hostelurilor unde voi sta, la sfarsitul fiecarei zile, si asta era tot. Nimic macar vreo adresa sau numar de telefon. Doar numele orasului si al hostelului. „Presupun ca asta inseamna sa faci un pelerinaj", m-am gandit, indesandu-mi borseta inapoi in rucsac. Trebuia doar sa urmez semnele care marcau Camino — si care, fusesem avizata, constau in sageti galbene si, din cand in cand, celebrele cochilii de scoici, asemanatoare celor gasite pe trupul Sfantului Iacob — si sa merg cu credinta. Am privit pe fereastra camerei mele de hotel. Cerul era aproape in intregime intunecat, plin de nori, iar tunetele si ploaia s-au facut auzite. Am ras privind in zare. „Bineinteles ca vazduhul este agitat. Se simte si el cum ma simt eu." Am verificat temperatura exterioara pe aplicatia iPhone-ului meu si am vazut ca erau doar 7°C, extrem de putin pentru mijlocul lui mai. Eram foarte fericita ca imi luasem si geaca in ultima clipa, inainte sa plec de acasa. Uitandu-ma la prognoza urmatoarelor zile si vazand ca urma sa fie la fel sau chiar mai rau, era evident ca voi avea nevoie de ea. Am reasezat lucrurile in rucsacul cel mare, pe care-l golisem in intregime cu o seara inainte, pentru a ma asigura inca o data ca-mi luasem cu mine tot ceea ce aveam nevoie; apoi am coborat la micul dejun. Capul ma durea putin. imi era foame, inca ma afecta diferenta de fus orar, eram nerabdatoare si un pic speriata, intrebandu-ma daca sunt pregatita sa incep maine."