Un an de studiu

Descriere

    „Intr-o zi de iunie 1966, i-am scris o scurta misiva lui Jean-Luc Godard, pe adresa de la Cahiers du Cinema, strada Clement Marot nr. 5, Paris, arondismentul 8. In scrisorica-i spuneam ca mi-a placut foarte mult ultimul lui film, Masculin feminin. Si-i mai spuneam ca sunt indragostita de barbatul din spatele filmului, ca da, pe el il iubesc. Am actionat astfel fara a realiza intelesul real al anumitor cuvinte.“     Asa incepe "Un an de studiu", cronica unui an petrecut la scoala vietii, cartea unei iubiri, cartea unei descoperiri, cartea unei nebunii. Romanul lui Anne Wiazemsky deseneaza pasionant o iubire si o epoca, sfarsitul anilor ’60, cand Franta este scena unor importante miscari politice, ideologice si artistice.      Fragment din roman:       „Se anunta o iarna timpurie. Ploua mult si temperatura cobora de la o zi la alta. Plecam la Nanterre noaptea si ma intorceam noaptea. Drumul de la gara la universitate se transforma, de cele mai multe ori, intr-o mlastina si aveam sentimentul ca eram cu totii angajatii aceleiasi firme, studenti, muncitori si scolari. Cam asta era tot ce ii puteam povesti lui Jean-Luc, dincolo de cateva pliante pe care i le duceam fara a le fi citit, intr-atat imi pareau de urate. Rarele discutii la care fusesem tentata sa iau parte se refereau la Michel Foucault, Althusser si Lacan, considerati drept unicii mari intelectuali ai momentului. Jean-Paul Sartre era complet desconsiderat, lucru care ma revolta. Numai ca acele discutii asa-zis pasionate nu erau nicidecum asa si nu duceau nicaieri. Profesori studenti se intorceau mereu la acelasi traditional raport soporific maestru-ucenic, pe care parea ca nimic nu-l putea clinti. Totusi, uneori cate un curs ajungea sa ma intereseze, dar asta nu era de ajuns, dupa parerea mea, pentru a justifica timpul pe care il petreceam acolo. Intre cursurile de dimineata, din amfiteatru, si lucrarile practice de dupa-amiaza, treceau lungi ceasuri de asteptare. La Sorbona as fi avut cafenelele, cinematografele sau gradina Luxembourg pentru a ma mai destinde. La Nanterre nu era nimic din toate astea, cu exceptia unei cafenele sinistre in care intra toata lumea.     Luasem obiceiul de a ma aseza in fundul localului, dupa un stalp, de una singura. Beam cafele negre, mancand niste biete cornuri cu ciocolata si fumand tigara de la tigara. Uneori ma uitam peste cele cateva notite luate de ici, de colo ori prin manualele de filosofie pe care eram obligata sa le invat. Dar, mai ales, citeam cartile daruite de Jean-Luc, care ma ajutau sa evadez departe de facultatea din Nanterre.”