Arhiva tradarii si a maniei

Descriere

Citeste aici interviul acordat de Ion Vianu librariei Libris.ro blog.libris.ro/2016/06/01/ion-vianu-o-lume-cu-carti-nu-este-neaparat-buna-dar-una-fara-carti-ar-fi-cu-siguranta-foarte-rea/   Puiu Ozias, un om care a implinit o suta de ani, este o mina de aur arhivistica. Impartasind fapte care intereseaza istoria, batrinul retraieste, cu un amestec de cinism si suavitate, intimplari din viata: iubirea distrusa de lasitate, loialitatea si prietenia macinate de tradare, acte de eroism sabotate de jocuri de putere. Pe de alta parte, Vladimir Vasiliu, medic psihiatru, director in perioada socialismului al ospiciului de la Rastoaca Melcilor, este in conflict cu unul dintre bolnavii sai, Laban, un rege neincoronat al azilului, admirat si temut. Laban – care a intervenit tragic si in viata lui Puiu Ozias – face legatura intre doua lumi, dinlauntrul si din afara zidurilor; el este in acelasi timp dusmanul si prietenul doctorului. Povestile impletite ale lui Ozias si Vasiliu alcatuiesc o tulburatoare „arhiva a tradarii si a miniei”. Mica si marea istorie sint atrase deopotriva intr-un dans mortal.   „Arhiva tradarii si a miniei este o poveste cu multe ramificatii, comedia tragica, uneori grotesca, a unui secol de singe si de rusine in care gloriosi apar numai invinsii.” - Ion Vianu      Fragment din roman:       „Dan Naidin se infatiseaza        Ma numesc Dan Naidin. In anii '70 am plecat in exil.     In tara din Apusul ploios unde am ajuns, nu am putut sa-mi exercit profesia. Desi credeam ca am rupt-o cu tara mea pentru totdeauna, incercam sa aflu tot ce se petrecea acolo. Ascultam radioul, citeam ziare, reviste din tara — mi se perinda prin fata toata acea monotona insiruire de cronici insipide, de elogii nesuferite. La rastimpuri, ajungeau la mine oameni care povesteau despre un popor umilit, aproape rapus, supravietuitor totusi. Ascultam si vedeam in inchipuire un soare cenusiu, ce lumina bizar lumea pe care o lasasem. Pe acesti mesageri ai amaraciunii ii plangeam pe fata, dar ii si invidiam pe ascuns, pentru norocul de a se inapoia.     Fireste, aceasta pasiune bolnavicioasa nu ma putea hrani. A trebuit sa-mi caut un mijloc de trai. Prin imprejurari pe care nu le voi da in vileag, am ajuns secretar general-vazator al Asociatiei Orbilor. Multe amintiri din aceasta perioada ar merita sa fie consemnate. Dar clipa pentru a le asterne pe hartie nu a sosit. O alta datorie imi da ghes.     Eram singurul om din asociatia nevazatorilor care vedea. Doua ajutoare ale mele intrezareau umbre. Puterea insa, cum era normal, nu era la mine, ci la cei cufundati in noapte. Cu cat erau mai putin vazatori, cu atat erau mai reprezentativi si aveau trecere mai mare printre nevazatori.     Sa mai spun ca eram, de dimineata pana seara, umilit? — lipsa vederii le dadea acelor oameni o putere de judecata necrutatoare. Fulgere ieseau din mintile lor, pentru a lumina scurt, violent noaptea mea intelectuala. Un defect bine folosit — exasperarea insuteste puterile. Ale mintii si ale trupului, caci oamenii aceia erau niste uriasi blanzi care-ti faceau frica. Ar fi putut sa ma trasneasca cu bastoanele lor albe.”