Foc in adanc

Descriere

     Cel mai ingenios space opera al anilor ‘90, castigator al Premiului Hugo.     La mii de ani in viitor, mai multe rase populeaza un univers in care potentialul unei minti este dat de locul ei in spatiu, de la entitati superinteligente de la marginea galaxiilor pana la mintile limitate din mijlocul lor, acolo unde nu poate functiona decat o tehnologie simpla. Nimeni nu cunoaste motivul pentru aceasta impartire ciudata a spatiului in „Zone Ganditoare“ si „Adancuri Neganditoare“, dar atunci cand oamenii de stiinta din Domeniul Straumli incearca sa trezeasca la viata un artefact vechi din Transcendent, ei elibereaza fara sa stie o putere atat de monstruoasa, incat mii de lumi sunt in pericol.     Fugind de amenintare, o familie de cercetatori naufragiaza pe Planeta Stiletelor din Zona Lenta, unde o rasa cu o cultura medievala dura se afla in mijlocul unei lupte sangeroase pentru putere. O misiune contracronometru trebuie sa recupereze copiii familiei si un secret care ar putea fi salvarea tuturor celorlalte civilizatii din spatiu.           Fragment:      “Uneori mama obisnuia sa spuna despre ceva ca era „mai amuzant decat o droaie de catelusi". Jefri Olsndot nu avusese niciodata mai multe animale de companie simultan si doar o data avusese un caine. Acum insa intelegea expresia mamei. Cei opt catei il fascinasera din prima zi, desi fusese atat de obosit si de speriat. Iar pe ei ii fascinase Jefri. Il asediasera pur si simplu, il trasesera de haine, ii descheiasera pantofii, i se instalasera in poala sau ii dadusera tarcoale. Trei sau patru il priveau in orice clipa. Ochii le erau complet maro sau roz si pareau mari in comparatie cu capetele lor. De la inceput, cateii il imitasera. Erau mult mai priceputi decat pasarile-cantatoare Straumli; puteau reproduce orice ar fi spus baiatul - pe loc sau mai tarziu. Iar cand el plangea, catelusii plangeau adesea si ei si se lipeau in jurul lui.     Existau si alti caini, caini mari care purtau haine si intrau in sala prin usi amplasate sus pe pereti. Ei coborau hrana in incapere si uneori emiteau sunete ciudate. Insa mancarea avea un gust oribil si ei nu raspundeau la tipetele lui Jefri, nici macar imitandu-l.     Trecusera doua zile, apoi o saptamana. Jefri cercetase tot ce se afla in sala. Nu era chiar celula unei temnite; era prea mare pentru asa ceva. In plus, prizonierii nu primesc animale de companie. Intelegea ca planeta aceasta era necivilizata. Ca nu facea parte din Taram, poate nici chiar din Retea. Daca mama, tata sau Johanna nu erau in apropiere, era posibil ca aici sa nu existe nimeni care sa-i invete pe caini sa vorbeasca samnorska! In cazul acesta, ar fi sarcina baiatului s-o faca si sa-si gaseasca familia...  Acum, cand cainii cu veste-albe apareau la balcoanele din colturi, Jefri le punea intrebari zbierand. Nu erau de cine stie ce ajutor.”