Romania, tara de frontiera a Europei

Descriere

Titlu disponibil fara autograful autorului! Dupa ce a supus unei analize critice multiplele constructii ale istoriei nationale, Lucian Boia ofera acum propria sa imagine a Romaniei. Din acest punct de vedere, Romania, tara de frontiera a Europei completeaza si intregeste demersul initiat in Istorie si mit in constiinta romaneasca: cele doua carti fac acum, la nivelul interpretarii, corp comun. Ce este Romania? Raspunsul nu poate fi gasit decat in istorie, intr-o istorie globala pe care Lucian Boia o construieste altfel decat o stim din istoriile traditionale de pana acum. El isi invita cititorul sa participe la o pasionanta explorare de-a lungul celor mai diverse itinerarii ale trecutului si prezentului, nelipsind nici incursiunile in Panteonul national sau o plimbare pe strazile Bucurestiului. O pondere semnificativa este acordata istoriei recente: comunismul si anii de dupa 1989. Din toate acestea se contureaza imaginea unei tari care este altfel decat celelalte si, mai ales, se desprinde o explicatie: de ce este Romania ceea ce este. „Romania are nevoie de Europa, fiindca numai in cadrul european isi poate afla stabilitatea si dezvoltarea. Dar si Europa are nevoie de Romania. Latini, dar ortodocsi, tentati de Occident, dar nu mai putin atasati propriului specific, romanii aduc civilizatiei europene o nota distincta si se prezinta ca o trasatura de unire intre Vest si Est. In plus, Romania este un bastion avansat in fata imensului spatiu oriental, devenit fluid si nelinistitor in urma dezmembrarii Uniunii Sovietice si a efervescentei care a cuprins lumea islamica.“ (Lucian BOIA) Fragment din carte: "Revolta S-au opus romanii comunismului? Cum si in ce masura? Astazi, opozitia este pusa in evidenta. Dupa un regim opresiv, fiecare societate isi amplifica imaginea propriei rezistente (asa s-a intamplat si in Occident cu rezistenta antinazista). In fapt, pretutindeni, cei care cedeaza, se acomodeaza sau chiar profita sunt mai multi decat cei care rezista. Iar cei care rezista. „pasiv" sunt mai multi decat cei care se opun cu adevarat. In Romania s-a rezistat efectiv in primii ani ai comunismului, dar nici in aceasta perioada oponentii n-au reusit sa-si antreneze compatriotii. Societatea, in ansamblul ei, a cedat sau a acceptat noile reguli. Grupuri inarmate s-au refugiat in munti si au supravietuit, unele dintre ele, pana spre sfarsitul anilor '50. O epopee eroica, limitata insa la un numar mic de oameni si fara o sansa de reusita (au pierit in ciocnirile cu Securitatea sau, capturati, au fost condamnati la moarte si executati). Nu putini tarani s-au opus colectivizarii. Au izbucnit si rascoale taranesti, localizate insa si repede inabusite. O buna parte dintre intelectuali nu s-au impacat nici ei cu comunismul. Dar putini au intreprins ceva efectiv. Se astepta, se dorea o schimbare; cati erau insa dispusi sa se sacrifice pentru ea? Un freamat s-a simtit si in Romania, mai ales in vestul tarii, cand a izbucnit revolutia din Ungaria in 1956. Mai mult insa nu a fost. Se pot contabiliza manifestarile individuale sau ale unor grupuri restranse, dar in ansamblu Romania a fost mai linistita decat Ungaria, Polonia sau Cehoslovacia. Mediul social romanesc nu era suficient de evoluat pentru a raspunde eficient abuzurilor puterii si atunci orice act anticomunist ramanea izolat si fara consecinte. Epoca Gheorghiu-Dej a fost epoca represiunii (exceptand destinderea din ultimii ani). Sub Ceausescu, putini oameni au mai intrat in inchisoare din motive politice. Ceausescu insusi a criticat excesele din vremea predecesorului sau; el s-a prezentat ca exponentul unui „comunism de omenie" in care nu mai exista represiune si oamenii nu mai au de ce sa se teama. Adevarul este ca lumea sau se resemnase, sau nu indraznea sa mai miste. Nu se mai reprima, fiindca aproape nu mai era nimic de reprimat. Securitatea veghea. Securitatea: o realitate, dar si o obsesie, un mit. Poate arhivele vor lamuri in ce masura a fost cu adevarat atotprezenta si atotstiutoare sau a stiut sa dea impresia ca este asa. Oamenii se temeau sa vorbeasca. Puteau fi auziti de un informator. Sau inregistrati de microfoane ascunse (reale sau imaginare). Parintii, in multe situatii, evitau sa spuna copiilor ceea ce gandeau. Singura manifestare de libertate s-a concretizat intr-o impresionanta colectie de „bancuri" politice. A fost o supapa psihologica, un gen de folclor pana la urma tolerat. In anii '50, un „banc politic" se putea solda cu ani de inchisoare; acum, aparea probabil ca un mijloc dc defulare mai putin periculos pentru regim ca oricare altul. "