Horea in grumaz. Inger pazitor si ispita

Descriere

Cartea pe care am scris-o este una de impacare. Cartea drumului meu de cunoastere si intelepciune, in care horea mi-a fost si inger pazitor, si ispita. Multi oameni se intreaba daca valorile trecutului vor rezista in avatarurile mileniului trei. Astazi, prezentul este hodorogit. Vatamat de trecut, este umil, neinsemnat si nevoias. Prezentul este tinut in deruta, este ratacit. Raportarea permanenta la trecut a devenit un cliseu. Este adevarat ca reprezinta si o modalitate de venerare a stramosilor, dar nu trebuie sa invocam tot timpul moastele trecutului. Prezentul are taine noi, este un urcus, ne da putere. Nu-l putem lasa in singuratate. El se va lumina prin infaptuirea, puterea, forta si taria lui, ne va proteja de reactiile trecutului datorita ritmicitatii sale. Nu-i grija mea ce se va intampla cu trecutul. Eu trebuie sa traiesc prezentul, horind... - Grigore Lese In ziua de astazi, asistam la o decadenta a muzicilor rurale si urbane. Ele nu mai au forta, energie si valoare. Se desfasoara in formule stereotipe si uniformizate. Libertatea de a hori nu se lasa insa invinsa de trecerea vremii. Horitorul trebuie «sa stampere». De aceea se spune ca horea nu sta in orice trup. Nu se cuibareste oriunde. Horitul este un dar spiritual, inseamna inspiratie, maiestrie, este un prilej care iti aduce fericire si izbanda. «Doamne, mandru-i a sti hori!» Horea te implineste, te face om intreg. Cand vietuim in duhul horilor, traiul de zi cu zi este bucurie. Horind, sunt si nu sunt pe lumea asta, sunt ochiul nevazut dintre stramosii mei si urmasii mei. - Grigore Lese Fragment din volumul "Horea in grumaz. Inger pazitor si ispita" de Grigore Lese: "Ceea ce trebuie sa stim este ca taranul, fie ca horeste, joaca sau zice in cetera, transmite o solemnitate care nu tine de gust sau de moda, ci de rosturile adanci ale fiintei. Odata descoperite si intelese aceste lucruri, vom respinge automat si ireversibil productiile artizanale, folclorizate. Cand cineva, indiferent de varsta, de locul in care s-a nascut, de educatie sau de cultura, asculta intamplator muzicile de strat vechi, este imposibil sa nu se regaseasca. Acum satul este confuz, influenta urbana e majora, prostul gust a devenit etalon. Mai rau nu se poate, asa ca sper intr-o recuperare a firescului, a arhitecturii traditionale, a panzelor, a tesaturilor. Sigur ca modernizarea e obligatorie, toti oamenii tind spre o viata mai usoara, dar pastrarea „tiparului", a amprentei locului se poate reconstitui si valorifica la nivel vizual si spiritual. Intoarcerea la materialele de constructie traditionale, ecologice este obligatorie. Legatura puternica cu transcendenta, cosmicitatea armonioasa a lumii reflectata de arta taraneasca nu cred ca au murit. Mai mult, sunt sigur ca ele vor constitui baza unui nou orizont spiritual. Mai demult exista o asemanare pana la contopire intre structura caselor si a horilor, intre ornamentica vaselor si a urzelilor. Originalitatea isi asternea amprenta, iar rostul randuia plasmuirile taranilor. In tot ceea ce faceau, oamenii din comunitatile inchise erau laolalta, creau unitar, erau inventivi, ingeniosi si ziditori. Prin hori, feciorii furau inima fetelor, iar prin semnele de pe camasi fetele furau ochii feciorilor. Exista in mentalul taranesc un mister al vietii ascunse. Urzeala horilor si a camasilor taranesti trezea dorintele, ardoarea si navalnicia tineretii, asigura legatura a toate cate sunt pe lume. Horile si camasile se teseau in taina, ele legau timpul si sufletele. Era o tesatura nocturna, intuitiva si discursiva. Prin ea, sufletele se intrupau. Horile imbatranite. Agonia chibzuintei si a rostului lumii De 25 de ani, muzicile taranesti sunt ca o prada. Agresate in fiecare zi, isi pierd emotia, valoarea. In sat intra cine vrea si cand vrea, inregistreaza, filmeaza si are pretentia ca detine adevarul absolut despre muzicile satului. Dar, oare, intr-un domeniu atat de eclectic, plin de partialitati, in care ce se canta pe o ulita nu se canta pe cealalta ulita, poti sti adevarul? S-au creat institutii de cercetare pe acest segment, oamenii acestia sunt ca furnicile pe pod. Se ascund dupa institutii, nu-i cunosti, nu le mai canta sufletul, au devenit ursuzi, respira pretiozitate, uneori rautate, sunt frustrati. Exista muzee ale satului. Le vizitam si ne intrebam cum au fost satul cel adevarat, oamenii, viata lor, cum horeau, cum ziceau din instrumente. Din horile imbatranite au ajuns la noi doar semne imprecise. Nu putem sti adevarul. Ne inchipuim. De 25 de ani ne inchipuim. Muzicantii umbla dintr-un loc intr-altul, de la o televiziune la alta. Si-au iesit din rost. La nuntile satului nu mai sunt chemati, primesc putin din partea comunitatii."