Confesiunile unui cafegiu

Confesiunile unui cafegiu

Descriere

Cine dintre domniile voastre nu-si aduce umilitor aminte de lungile, terifiantele cozi la feluritele „alimentare" ale ceausismului? Ore in sir de stat in zapada sau vipie pentru doua sticle de lapte sau de bere, pentru ratia de zahar si ulei, pentru pipote, maruntaie, gheare, unt, sapun, vata, pasta de ras, chibrituri sau hartie igienica, pentru kilogramul de carne sau branza schimbat apoi pe faina si orez, malaiul dat pe o cutie de nes, ciorapii de dama oferiti contra unui carton de oua... si, desigur, pentru cafeaua noastra cea de toate zilele. Ei bine, nu vreti sa stiti cum ajungeau marfurile acelea in depozite, in navete si apoi in camarile privilegiatilor, cum isi rezolvau aprovizionarea maharii din Partid, Securitate, mafiile din toate zonele si de toate calibrele? Cine si ce dicta de sus, cine tragea sforile din culise, cat era intamplare, prostie sau calcul diabolic deliberat? si la ce bogatii au ajuns dupa 1989 retelele si artizanii aprovizionarii de atunci? Ametitoare si amutitoare, revoltatoare pe cat de hipnotica, scrisa fara mila de ei si cinic pentru noi, cartea lui Gheorghe Florescu, legendarul cafegiu de pe Hristo Botev 10, unde venea floarea lumii literare, actoricesti si medicale, este compusa dinlauntrul si dinspre varful sistemului. Mafiotlac etans, puteri oculte, mono¬poluri etno-securistice, comploturi sulfuroase, prostitutie de lux, rivalitati atroce intre componentele Aparatului (Partid, Militie, Securitate, DIE s.a.), cu sute de nume si zeci de situatii ori studii de caz din lumea „circuitului inchis" -totul da seama de teribila arhitectura a ororii deghizate-n deriziune. Pentru mine nu incape indoiala: este cartea anului, marea surpriza a lui 2008. (Dan C. MIHAILESCU la aparitia primei editii) Fragment din carte: "Inca de la infiintarea comertului de Stat, o comisie alcatuita din reprezentanti ai Ministerului Comertului Interior si ai principalilor cafegii din Bucuresti (in exclusivitate armeni) a stabilit coeficientul de scazamant prin prajirea cafelei la maximum 17%. Avedis Carabelaian facuse parte din aceasta comisie si reusise sa-si impuna punctul de vedere (respectat de toata lumea, de ambele parti). Procesele-verbale incheiate de el erau intotdeauna la coeficientul de maximum 17%. Pentru a contracara orice obiectii pe aceasta tema, retetele lui erau intotdeauna la limita, dar in unitate se pregateau si sortimente de cafea care depaseau 20% scazamant. Aceste sortimente erau expuse in permanenta la vanzare, astfel incat un control nu putea sa nu tina cont de ele, mai ales ca era aproape singura unitate ce proceda astfel.  Asa-zisul „mare secret armenesc" nu era decat respectul, dragostea fara margini a acestui om deosebit fata de clientii sai. Nu refuza pe nimeni, nu obiecta in fata nimanui, indiferent ce problema se ivea, era totdeauna cu zambetul pe buze, niciodata nervos, calm, indatoritor. Vorba lui, „daca-ti intra un nebun in magazin, tu nu trebuie sa te pui la mintea lui, mai precis, tu nu trebuie sa fii nebun ca el", era litera de lege. Nu se abatea niciodata de la aceasta regula, adevarat crez al vietii sale. Intotdeauna expunea la vanzare minunatele bomboane de ciocolata extrafina, iar daca vreun client se servea, nu obiecta. Se mai intampla uneori ca o doamna sa se serveasca. Nu conta daca nu cumpara. El le invita: „Poftiti, domnita. Serviti, va rog." „Domnitele" nu se lasau prea mult rugate, iar gestul sau starnea respectul si admiratia celor prezenti in magazin. Si asa, din om in om, toata lumea il vorbea numai de bine. Eu am adoptat imediat acest stil de lucru, spre disperarea Marianei, care la inceput n-a prea inteles ca-i absolut necesar ca uneori sa mai si pierzi.  Principala mea grija era sa nu ma paraseasca domnul Avedis, asa ca niciodata nu i-am iesit din cuvant, cel putin nu cand era de fata si mai ales nu cand el ar fi putut constata contrariul. Eram amandoi incantati de colaborare. M-a rugat sa nu ma las prins in tentatiile prelucrarii cafelei din Africa. Dar presiunile deveneau din ce in ce mai mari. Cafegiii care priveau acum neputinciosi cum le fuge pamantul de sub picioare presau, astfel incat am fost obligat sa gasesc solutii. Scaparea a venit in primul rand din partea numeroaselor magazine ale intreprinderii plasate in noile cartiere ce se construisera si se construiau in continuare in suburbii. Nu existau conditii de prajire a cafelei in aceste magazine, majoritatea aflandu-se la parterul blocurilor de locuinte, care nu erau prevazute cu cosuri pentru eliminarea fumului. De aceea, am inceput sa-i servesc pe acesti colegi cu cafea prajita. Pe langa cantitatile importante de cafea prajita africana, ii serveam si cu cantitati mai mici de cafea Avedis (pentru obligatii). Dar acest lucru m-a cam dat peste cap, intrucat trebuia sa stau mai tot timpul langa masina de prajit. "

Pe aceeași temă