Au cetatenii suflet?

Descriere

     „In societatile democratice si pluraliste de azi, ratiunea seculara tinde, adesea cu maxima energie si de regula in termeni extrem de persuasivi, sa nu-si mai reprezinte subiectul sub specia omului, a fiintei, ci sub cea a cetateanului, adica a unui agent rational care nu mai este construit si explicat ontologic, ci in termeni etico-politici si, la rigoare, in cheia juridica a drepturilor si obligatiilor. Intrebarea din titlu, au cetatenii suflet?, isi propune sa situeze chestiunea cetateniei democratice pe teren teologico-politic. Teza acestei carti este aceea ca teologia politica are atat vocatia, cat si instrumentele conceptuale si metodele de analiza pentru a se comporta ca o stiinta sociala a societatilor post-seculare.”     Daniel Barbu a studiat istoria artei, istoria, filosofia si teologia la Bucuresti, Cluj si Fribourg. Din 1996 este profesor de stiinta politica la Universitatea din Bucuresti. A fost profesor invitat la University of Pittsburgh, Pa., Institut d'Etudes Politiques din Bordeaux, Central European University din Budapesta si Institut d'Etudes Politiques din Aix-en-Provence. A publicat douasprezece carti, intre care: Byzance, Rome et les Roumains. Essais sur la production politique de la foi au Moyen Age (1998), Bizant contra Bizant. Explorari in cultura politica romaneasca (2001), Politica pentru barbari (2005), Die abwesende Republik (2009). Fost ministru al Culturii (2012-2013), in prezent senator.           Fragment:       “In sinteza, Biserica nu poate pretinde o alta istorie decat cea pe care i-au produs-o domnii, regii si guvernele succesive prin danii, subventii, legislatie favorabila, manuale scolare apologetice si asocierea constanta la festivitatile nationale. Iar politicienii de astazi nu presteaza un astfel de serviciu de recunoastere si sustinere publica, asumat partial chiar si de regimul comunist, doar pentru ca ar urmari sa participe cumva la capitalul de popularitate si de incredere de care se bucura Biserica. Acest capital nu este usor de transferat. In ciuda coluziunilor intre cler si politicieni ce pot fi remarcate uneori, Biserica s-a dovedit a fi nu numai un agent electoral ineficient, dar si un grup de presiune fara pondere reala asupra preferintelor politice ale cetatenilor. In anul 2000 de pilda, Mugur Isarescu, un candidat la presedintie sustinut deschis de-a lungul campaniei de cele mai inalte fete bisericesti, a obtinut sub zece procente. In 2004, Traian Basescu nu a fost impiedicat sa castige alegerile nici de simpatia pe care o aratase homosexualilor unanim incriminati de cler si nici de opozitia sa inversunata fata de proiectul cel mai important al ierarhiei, edificarea unei catedrale a mantuirii neamului.     Daca asa stau lucrurile, daca sprijinul ierarhiei nu aduce voturi, cum se explica atunci zelul pentru promovarea si finantarea Bisericii pe care l-au dovedit toate guvernele romanesti, indiferent de siglele de partid sub care s-au format si in numele carora au actionat? Un raspuns avizat Ia această intrebare tulburatoare este oferit de juristul si omul politic Adrian Nastase intr-o carte ce se vrea un program politic pentru o social-democratie romanească reinnoită. Fostul prim ministru enunta „zece principii pentru o Romanie sociala” la care adauga, fara sa-l numeroteze, un aI unsprezecelea reper: „Biserica Ortodoxa Romana, partener social al statului”. Amintind ca, fara a socoti salariile si alte nevoi ale clerului, guvernul sau a finantat construirea de noi biserici cu 1‰ din bugetul public si ca a pledat (impotriva pozitiei socialistilor europeni, se poate adauga) pentru includerea in Tratatul constitutional european a referintei la divinitate si la valorile crestine, Nastase recunoaste ca nu s-a angajat pe un asemenea drum dintr-un „sentiment dogmatic excesiv”, ci pentru ca s-a lasat convins de „luciditatea realitatilor societatii romanesti care a creditat permanent Biserica Ortodoxa, după 1989, cu un mare procent de incredere din partea populaţiei”.”