Fancsiko și Pinta

Descriere

PÉTER ESTERHÁZY (născut în 1950, la Budapesta, într-una dintre cele mai vechi şi renumite familii aristocratice din Ungaria) este, probabil, scriitorul maghiar cel mai cunoscut în momentul de faţă, una dintre vocile şi conştiinţele literare definitorii pentru problematica spaţiului central şi est-european contemporan. A urmat iniţial studii de matematică la universitatea din oraşul natal şi a lucrat ca matematician între 1974 şi 1978; a debutat în 1978 în reviste literare, iar de atunci s-a dedicat în întregime literaturii. Este autorul unei opere vaste, ce cuprinde romane, nuvele, piese de teatru, eseuri, studii, publicistică, lucrări traduse în peste douăzeci şi cinci de limbi şi încununate cu numeroase distincţii naţionale (printre care prestigiosul Premiu Kossuth, în 1996) şi internaţionale (Herder, în 2002, Grinzane Cavour, în 2004, Premiul Păcii al Uniunii Editorilor şi Librarilor din Germania, în 2004, Premiul de Excelenţă al Institutului Cultural Român, Premiul Grinzane-Beppe Fenoglio din Italia, în 2007 ş.a.). Curtea Veche Publishing i-a dedicat lui Péter Esterházy o serie de autor în care au apărut, până acum, în traducerea reputatei Anamaria Pop, următoarele cărţi: Verbele auxiliare ale inimii (2007), Harmonia cælestis (2008), Ediţie revăzută (2008), O femeie (2008), Rubens şi femeile neeuclidiene (2009), un volum inedit de interviuri, La început eram încă un om normal — Dialog cyberspaţial (2010), Péter Esterházy în dialog cu Iolanda Malamen şi Nicio artă (2011). Elegantul volum pe care-l țineți în mână, dragi cititori, (dorința mea secretă e să-l mângâiați cu sufletul și să-l citiți cu rațiunea!) este cel de-al zecelea pe care l-am tradus din opera lui Péter Esterházy. Cartea a fost scrisă între 1972–1974, dar a apărut în 1976. Eu am tradus-o doar acum. De citit, am citit-o îndată după 1990, când s-a demolat cortina izolării din jurul României. Dar e altceva să citești o carte — și cu totul altceva să o traduci, să te identifici cu fiecare cuvânt, cu fiecare vibrație ce pulsează în propoziții. De ce am tradus o doar acum? Nu știu! Poate că așa a fost să fie. Poate a fost nevoie de acest „viceversa“, să traduc cărțile scrise ulterior acesteia, iar apoi să mă întorc la origo, pentru a putea afirma acum cu mâna pe inimă: la douăzeci și ceva de ani, Péter Esterházy a avut nevoie de un singur cuvânt, kalokagathia, ca să posede literatura. Sau literatura l-a posedat? Nu mai are nicio importanță! Important e că din contopirea de atunci s-au născut Fancsikó (aristocratul cu „înțelepciunea la pătrat“) și Pinta (rebelul în tricou de gimnastică și cu unghiile roase) — personaje eterne (Yin și Yang?) care apar — dincolo de „suprafața suprafețelor“, sub diferite nume și ipostaze, în diferite situații — în toate celelalte volume ale marelui (și-n felul său unicul!) scriitor reprezentativ al literaturii maghiare contemporane. Deschideţi larg uşa casei voastre, dragi cititori, pentru Fancsikó și Pinta — nu veți regreta! Anamaria Pop „Proza lui Esterházy e săltăreaţă, aluzivă şi colocvială… străluceşte şi scoate scântei. Propoziţiile sunt active şi concrete. Detaliile fizice ţâşnesc din întunericul ambivalenţei emoţionale.“ John Updike, The New Yorker