Eu si Mos Craciun

Descriere

Cea mai indragita serie de povesti de Craciun pentru copii. Sa inceapa batalia pentru Craciun! Nu e usor sa fii copil si sa cresti in Elfhelm, chiar daca parintii tai adoptivi sunt Mos Craciun si Mama Craciun. De exemplu, scoala elfilor poate fi de-a dreptul plictisitoare cand trebuie sa canti colinde de Craciun in fiecare zi – chiar si in iulie – si cand pici la toate examenele de facut jucarii. Sa nu mai zicem ca e mereu foarte, foarte frig. Dar cand gelosul Iepuras de Paste si armata lui de iepuri ataca Elfhelm pentru a opri Craciunul, e randul Ameliei sa-si ajute noua familie si pitorescul sat de elfi ca sa pastreze viu spiritul Craciunului, inainte sa fie prea tarziu… Fragment din cartea "Eu si Mos Craciun" de Matt Haig: "Atunci am facut singurul lucru la care eram cea mai priceputa din lume. M-am urcat pe horn. Spre deosebire de casele elfilor, casa lui Mos Craciun fusese construita la scara omeneasca, inclusiv hornul. Asadar a fost simplu pentru mine se incap inauntru. La jumatatea distantei in sus, mi-am proptit picioarele si spatele de peretii opusi ai hornului plin de funingine si am stat acolo, cu genunchii la piept, si am mai plans o vreme. As fi vrut sa raman acolo pentru totdeauna. Nevazuta, in intuneric, fara sa deranjez sau sa jignesc pe nimeni. Cum plangeam eu asa, mi-am dat seama de un lucru - nu eram potrivita nicaieri. N-aveam sa ma integrez niciodata, oriunde m-as fi aflat. In Londra, la azilul de saraci, eu eram cea pe care domnul Jeremiah Creeper o ura cel mai mult. Niciodata nu ma integrasem. Chiar si inainte de asta, faptul ca eram o fata-cosar ma facea un fel de ciudatenie printre ceilalti copii. Iar acum, poftim, se intampla din nou. Tocmai aici, dintre toate locurile, unde crezusem ca viata avea sa fie minunata si magica. Unde crezusem ca aveam sa fiu fericita pentru totdeauna. Dar nu plangeam pentru mine. Adica, nu numai pentru mine. Plangeam fiindca facusem situatia si mai grea pentru Mos Craciun. Probabil tot Elfhelmul avea sa se intoarca impotriva lui acum. In timp ce faceam eforturi sa incetez cu suspinele, am auzit ceva de jos. O voce. - Amelia? M-am uitat si, in intuneric, am vazut fata lui Mary privind in sus, la mine. Se aplecase in vatra si parea, de buna seama, surprinsa sa ma gaseasca acolo. - Ce faci acolo, sus, scumpo? - Voiam doar sa fiu singura. - Pai, cu totii vrem sa fim singuri, uneori. Eu cu siguranta vreau. Insa atunci ma duc doar in camera mea si inchid usa. Nu ma sui intr-un horn. - Mie imi plac hornurile, i-am spus. Stiu ce sa fac intr-un horn. Spre deosebire de oriunde in alta parte. - Vino sa mananci niste mure si sa-mi spui care e problema. Am ascultat-o si am coborat. - Ia uite ce fata ai! a exclamat ea. Cu toata funinginea aia. Cu toate lacrimile alea. M-am uitat in oglinda. Lacrimile sapasera mici fagase prin funingine. - Ce s-a intamplat, Amelia? Ce e in neregula? M-am gandit la pagina de titlu a Adevarului Zilei. M-am gandit la sanie. M-am gandit la scoala. M-am gandit la atelier. M-am gandit la cum fusesem aproape mancata de un copac. M-am gandit la Mos Vodol, care fusese impotriva mea de la inceput. M-am gandit la toti ochii atintiti asupra mea pe Strada Principala, langa standul de ziare. - Totul. Si i-am spus. I-am spus totul. Apoi - cand Mos Craciun a venit acasa - Mary i-a spus si lui. Dar Mos Craciun stia. - Am vazut ziarul, a zis el, asezandu-se in balansoar cu Capitanul Funingine torcand in poala. Mos Vodol s-a apucat iar de smecheriile lui. - Imi pare atat de rau, am zis eu. N-ar fi trebuit stau niciodata aici. Ar trebui sa ma intorc la Londra. Ar trebui sa ma duci acolo, in seara asta."