Francisc Iosif Rainer. Biografia unui proiect de viata (1874-1944)

Descriere

Francisc Rainer a fost unul din cei mai interesanți profesori pe care l-am avut. Era fizic impozant prin înălțimea și înfățișarea lui, și prin mâinile sale mari și expresive pe care le agita tot timpul. Vocea sa te impresiona, însă cum era surd, această voce era modulată straniu când foarte puternică, când aproape șoptită fapt care dădea maestrului o dimensiune originală. Totodată Rainer vorbea în picioare, în fața catedrei și umbla tot timpul dintr-o parte în alta a podiumului folosind la maximum limbajul său corporal și gestual.Deși era profesor al unei discipline dificile, aride, ce se adresa mai mult memoriei și care nu se preta în general la speculații sau diversiuni Rainer o transformase într-o materie plină de mistere care se impunea prin numeroasele probleme colaterale pe care le genera. Discursul său nu era acela al unui prosector, al unui morfologist ci acela al unui om plin de imaginație care face din corpul uman și componentele sale subiectul unor dizertații ce erau mai puțin medicale și aparțineau mai degrabă istoriei culturii şi reflexiei filozofice. De aceea la cursurile sale veneau uneori mari personalități ale culturii. Transferase sarcina ingrată de a preda anatomia descriptivă proprio sensu asistenților săi și luase pe aceea de a ne deschide orizonturi mult mai complexe, mai vii, care se înscriau într-o viziune umanistă renascentistă asupra omului și vieții.Nu întâmplător a fost ani de zile profesor de anatomie la Școala de Belle Arte unde vasta sa cultură îi permitea să aibă un discurs și chiar dialoguri pline de interes și de originalitate.În cercetarea sa științifică era riguros, foarte autocritic și prudent fără mari entuziasme pentru explorarea anatomică. De aceea numărul cercetărilor sale morfologice este foarte redus. Se vedea că nu îi plăcea omul mort ci cel viu. De aceea, a fost primul care la noi a predat anatomia vie a omului care trăiește și se mișcă. De aceea s-a orientat de la anatomie spre antropologie. Deși a numit catedra sa Institut de Anatomie și Embriologie (în care a organizat un mic muzeu de anatomie) a creat un Institut de Antropologie Medicală care după ce a trecut prin peripeții multiple funcționează și azi.Aici în cadrul antropologiei s-a simțit la locul lui. A făcut o colecție remarcabilă de cranii și piese osoase, a organizat o bibliotecă, și-a făcut o echipă, a plecat pe teren, a făcut cercetări numeroase și interesante, fotografii multiple, a organizat congrese și a inițiat o efervescență pe care nici comunismul nu a putut-o seca.Rainer era un elitist. Cursurile sale nu se adresau celor mulți. Erau elevate și presupuneau un auditoriu de o anumită calitate și un nivel de educație deosebit. El nu preda decât pentru cei buni și foarte buni. De asemenea discuțiile sale cu studenții (care din cauza surdității sale îi prezentau în scris întrebările și comentariile lor) erau dificile, dar pline de interes. Rainer era de părere că Universitatea nu trebuie să formeze doar specialiști într-un domeniu ci și oameni cu vederi multiple asupra marilor, dar uneori și micilor probleme ale științei, culturii și spiritualității. S-ar fi simțit foarte stingherit azi când învățământul a devenit de un pragmatism radical și când disciplinele umaniste sunt plasate într-o tristă marginalizare.Una din strategiile sale era multi- și interdisci-plinaritatea. Adrian Majuru a identificat foarte bine acest aspect. Ceea ce știu despre Rainer și ceea ce am scris se bazează pe contactele mele directe cu el. Însă autorul se bazează pe o minuțioasă cercetare a arhivei pe care doamna Trancu Rainer a dăruit-o Institutului de Antropologie. A căutat fără să-l cunoască să decripteze personalitatea și opera sa și evident că a reușit mult mai bine decât mine. Am citit cu mult interes această carte și am descoperit multe aspecte despre Rainer pe care nu le-am cunoscut. De asemenea fotografiile cu care își înviorează textul sunt interesante și multe din ele sunt necunoscute. Ele evocă o lume care a dispărut, dar care, cel puțin pentru mine, este plină de farmec și mi-a trezit o mare nostalgie căci erau vremuri în care reperele morale erau altele și prețuirea valorilor era semnificativ diferită. Rainer a murit la timp ca să nu vadă nenorocirile ce s-au abătut asupra noastră.Marea lecție pe care ne-a lăsat-o Rainer este că profesorul trebuie să fie, mai ales dacă predă o disciplină foarte telurică, un om cu o viziune largă multidisciplinară și umanistă. Pentru aceasta îi trebuie și o cultură mare, dar și o disciplină severă atât în chivernisirea vieții sale și a relațiilor sale cu familia și cu restul societății cât și o metodologie riguroasă. Cred că acestea pot fi concluziile acestei cărți deosebite.Constantin Bălăceanu StolniciMembru de onoare al Academiei Române