Palaria bunicului meu
Descriere
O poveste despre copilarie, frumos povestita si frumos ilustrata... Era o vreme cand locuiam in palaria bunicului meu unde nu era niciodata prea devreme sau prea tarziu si uneori soarele rasarea de mai multe ori intr-o zi. Era mama, fantasticii mei bunici, soare si sarbatoare fara sfarsit. Timpul nu trecea prin fata casei mele, oamenii chiar stiau sa vorbeasca unii cu altii, imblanzeam fluturi si pasari, gustam din iubire si ma ascundeam in contrabasul bunicii cand voiam sa nu ma gaseasca nimeni... (Autoarele) Fragment: “Pe atunci nu era niciodata prea frig sau prea tarziu. Zilele erau mereu tinere si uneori soarele rasarea de mai multe ori intr-o singura dimineata. Zilele nu aveau nume: pe niciuna nu o chema Luni sau Marti sau Miercuri... nici macar Duminica nu stia cine era. Erau zile navalnice, se prindeau unele de altele, abia venea dimineata ca imediat era maturata de amieze orbitoare si infometate... apoi serile isi fluturau cozile si pana imi mancam marul, umpleau camera... Pe atunci erau zile urs, zile melc si zile omizi. Bunicul imi povestea despre ele: - Zilele urs sunt blande si pufoase. Au gust de caramele si se lipesc de tine asa cum ti se lipeste jucaria de pijamale si nu-ti mai da drumul pana dimineata. Sunt zilele in care nu iti vine sa deschizi fereastra de frica sa nu fuga, le tii strans si le ascunzi in sosete colorate care iti tin de cald multa vreme... - Dar zilele melc? - Acelea sunt zile chinuite in care intri ca intr-un tub de intuneric fara inceput si fara sfarsit, pline de pamant ud si de ploaie. Sunt zile in care degetele se incalcesc si nu-ti iese niciun copac, nicio gradina, creioanele fug pe hartie si cuvintele sunt acre ca muraturile bunicii. Sunt zile pline de julituri si vanatai, iti vine sa le calci, dar ti-e totusi mila si atunci astepti sa se duca, sa se tot duca.”
