Dincolo de bine si de rau

Descriere

    Pentru Nietzsche totul conteaza ca un semn care trimite dincolo de sine la un sens superior. Lucrurile nu fiinteaza in orizontul ”in sinelui”, ci se metamorfozeaza fiecare intr‑un semn. Fiecare poate fi definit ca un sens „infasurat, inchis in sine”, care urmeaza sa fie „desfasurat” prin interpretare, „deschis” in actul hermeneutic. Se ofera o noua perspectiva asupra lumii si a lucrurilor cuprinse in ea; lumea devine numai o perspectiva de a vedea lucruri­le, un joc de perspective, adica de interpretari. De aceea nu exista lucruri, ci numai interpretari ale lucrurilor. Se ofera cu aceasta insa si posibilitatea alunecarii intr‑un scepticism radical. Ce ne facem daca admitem ca si aceas­ta afirmatie este doar o interpretare, adica o perspectiva? Suntem impinsi inevitabil catre scepticism relativist ca solutie finala spre care conduc demersurile lui Nietzsche, totul fiind un semn care trebuie descifrat, interpretat, lu­mea impartaseste conditia unei fatale lipse a unui sens unic al ei; orice semn poate fi interpretat intr‑un fel – ceea ce nu exclude posibilitatea, cel putin teoretic, de a fi inter­pretat, in numeroase, infinite, alte feluri. (Vasile Musca)       Fragment din volum:       „Putini sunt cei chemati sa fie independenti — este un privilegiu al celor puternici. Iar acela care incearca, chiar avand tot dreptul sa o faca, dar fara sa fie constrans, demonstreaza, astfel, nu numai ca este puternic, ci chiar temerar din cale afara. El se avanta intr-un labirint, inmieste primejdiile pe care viata oricum le aduce cu sine; aceea ca nimeni nu vede cu ochii cum si unde rataceste, pentru ca, insangerat, bucata cu bucata, sa fie rupt de vreun minotaur al pesterilor constiintei, nefiind nici macar cea mai mica dintre ele. Presupunand ca un astfel de om este distrus, lucrul acesta se intampla destul de departe de intelegerea oamenilor, incat ei patimeasca si sa nu-i compatimeasca — pentru el nu mai exista drum inapoi! nici macar inapoi la compasiunea, oamenilor!     Cred ca ideile noastre cele mai elevate suna — si asa si trebuie — ca niste nerozii, poate chiar si ca faradelegi atunci cand, in mod nepermis, se intampla sa ajunga la urechile celor care nu sunt facuti, predestinati pentru asta. Deosebirea intre gandirea exoterica si cea ezoterica, cunoscuta dintotdeauna de filosofi, fie ei indieni sau greci, persi sau musulmani, pe scurt, pretutindeni unde a existat credinta intr-o ierarhie, iar nu in egalitate in drepturi egale — aceasta deosebire, deci, nu consta in faptul ca exotericul sta afara si de afara, nu dinauntru, vede, cantareste, masoara, judeca: mai important este faptul ca el vede lucrurile de jos in sus — ezotericul, insa, de sus in jos! Exista piscuri ale sufletului de la inaltimea carora chiar si tragedia inceteaza de a mai parea tragica; si, adunand toata suferinta lumii intr-un singur manunchi, chiar ar putea indrazni sa hotarasca daca imaginea ei ne va ispiti si ne va purta in chip necesar tocmai la compasiune si, astfel, la dublarea suferintei?...”