Carol I si bipartidismul romanesc

Descriere

Indelungata domnie de 48 de ani a lui Carol I, Principele si apoi primul Rege al Romaniei, a suscitat si suscita in continuare interesul istoricilor, fiind analizata fie in an­sam­blu, fie secvential, prin abordarea unor aspecte sau mo­mente semnificative, din perspective care au variat in timp. Ceea ce ne propune tanarul Cosmin-stefan Dogaru in lucrarea de fata, ce a constituit teza sa de doctorat in stiinte politice, este studierea si analiza faptelor istorice din perspectiva politologica, mai exact a unui anume segment: constructia sistemului bipartidist in Romania si rolul jucat de Carol I, seful statului, in aparitia, evolutia si consolidarea acestuia, cu consecinte importante asupra stabilitatii politice interne si dobandirea unui prestigiu extern considerabil, pe deplin respectat de celelalte popoare balcanice, dar si de Marile Puteri.   Plasandu-se pe linia abordarilor istoriografice anterioare, nu putine de altfel, dar dintr-o perspectiva diferita, de­mer­sul autorului este cu siguranta unul original si oportun, rezultatul cercetarilor sale, de durata, concretizandu-se printr-o imagine cuprinzatoare, echilibrata, cu particularitatile sale bine subliniate la nivel interpretativ si bine argumentate documentar, asertiune demonstrata atat de sursele documentare edite si inedite studiate, cat si de lista bibliografica destul de consistenta si variata.   Inca de la inceput, reies cu claritate obiectivele pe care le-a avut in vedere autorul pe parcursul cercetarii si elaborarii lucrarii, precum si metodele specifice utilizate in articularea si construirea intregii sale demonstratii, printre care analiza critica a surselor documentare si comparatia. La nivelul obiectivelor sunt sesizabile mai multe paliere, pe care le enumeram: analiza scenei politice romanesti si alegerea in 1866 a Printului strain la Tronul Pincipatelor Unite; evolutia principalelor curente politice spre partide politice de guvernamant; relatia dintre Carol I si elita politica a vremii; alternanta la putere a liberalilor si conservatorilor; precum si rolul lui Carol I in constructia si mentinerea sistemului bipartidist in guvernarea Romaniei moderne.   Eforturile investigative si demonstrative sunt concentrate in directia celor trei etape, bine delimitate, la nivelul domniei lui Carol I, anume: perioada de debut a domniei, 1866-1871, caracterizata de instabilitate guvernamentala si parlamentara; apoi, inceputul stabilizarii vietii politice prin alternarea la putere a conservatorilor si liberalilor, 1871-1895, perioada in care, pe de o parte, se cristalizeaza cele doua partide politice de guvernamant, programul acestora si modalitatile de actiune in vederea cuceririi puterii, iar pe de alta parte, se constata guvernari de lunga durata; iar in final, perioada 1895-1914, a maturitatii si experientei politice, a alternantei organizate concretizata prin transferul pasnic al puterii si mandate guvernamentale ce nu depasesc 4 ani.   Constitutia din 1866, liberala in litera si spiritul ei, rod al compromisului intre gruparile politice liberala si conservatoare, va asigura cadrul desfasurarii vietii politice si parlamentare, in limitele asigurate de sistemul electoral cenzitar si de prerogativele Coroanei. Pentru a limita folosirea discretionara a puterii de catre Domn, se preciza, in art. 92 din Constitutie, ca persoana acestuia era considerata inviolabila, in sensul ca responsabili pentru actele sale deveneau ministrii. Aceasta responsabilitate deriva din precizarea ca: ,,Nici un act al Domnului nu poate avea tarie daca nu va fi contrasemnat de un ministru, care prin aceasta chiar devine raspunzator de acel act”. O asemenea dispozitie fusese preluata din practica sistemului constitutional englez, cel care consacrase, de altfel, principiul: ,,The King can do no wrong” (Regele nu poate gresi). Asadar, Domnul trebuia sa se comporte ca un monarh constitutional si sa execute numai actele permise de legea fundamentala a tarii. Pe de alta parte, in conformitate cu art. 93, Seful Statului avea dreptul de a numi si revoca pe ministrii sai, una din cele mai importante prerogative care va determina particularitatile vietii politice romanesti, de a sanctiona si promulga legile, de a numi sau confirma in toate functiile publice, dreptul de amnistie politica, de gratiere sau de micsorare a pedepselor prevazute pentru crima, prerogative intalnite la majoritatea Suveranilor europeni. De asemenea, monarhul avea dreptul de a convoca Adunarile, de a deschide si inchide sesiunea ordinara, de a convoca o sesiune extraordinara si, fapt important, de a dizolva Adunarile sau numai una din ele, cu conditia de a le convoca pana in trei luni. Legiuitorii romani tinusera sa precizeze, fara echivoc, ca ,,Domnul nu are alte puteri decat cele date lui prin Constitutiune” (art. 96). Prin urmare, Monarhul trebuia sa fie un element ponderator intre cele trei puteri ale statului, un arbitru in disputa dintre gruparile politice pentru obtinerea puterii. Cu alte cuvinte, misiunea sa era aceea de a se situa deasupra patimilor de partid si de a asigura stabilitatea politica.   Potrivit Constitutiei din 1866 rolul primordial, la nivelul puterii executive, era detinut de Domn si numai in plan secundar de catre Guvern. Mecanismul aducerii la pu­tere conferea Monarhului rolul cheie, atat prin dreptul sau de a numi si revoca ministrii, cat si prin dreptul de a dizolva Corpurile legiuitoare (Adunarea Deputatilor si Senatul). Astfel, Monarhul era cel care incredinta puterea primului ministru, acesta din urma cautand, dupa constituirea Guvernului, sa-si asigure majoritatea in Parlament. Si cum nu intotdeauna dispunea de aceasta majoritate par­la­mentara, obtinea, prin intermediul Monarhului, drep­tul organizarii de noi alegeri, unde prin ingerinte administrative si abuzuri reusea sa obtina victoria. De asemenea, in eventualitatea in care Guvernul primea un vot de blam (neincredere), el era obligat sa demisioneze. Pe de alta parte, nu era intotdeauna necesar un vot de blam pentru a demisiona. Demisia putea surveni si daca Guvernul pierdea majoritatea parlamentara. Se poate constata faptul ca in functie de vointa sa, Monarhul se putea implica mai mult sau mai putin, direct sau indirect, in actul guvernarii sau putea juca rolul de arbitru al vietii politice, asa cum un prim-ministru iscusit putea sa se mentina la putere mai multa vreme.   In intreaga sa domnie, Carol I a reusit sa imbine ambele facilitati oferite de dispozitiile constitutionale: s-a implicat discret sau deschis in actul guvernarii, dar a jucat si rolul de arbitru pe masura maturizarii vietii politice romanesti si a celor doua partide de guvernamant, Partidul National-Liberal si Partidul Conservator.   In momentul intrarii in vigoare a pactului fundamental de la 1/13 iulie 1866, Domnitorul, putin familiarizat cu mecanismul vietii politice, cu mentalitatile romanilor, cu temperamentul vulcanic al radicalilor si cel ponderat al conservatorilor, a cautat, in conformitate cu rolul de sef al puterii executive, sa respecte cu scrupulozitate principiile constitutionale. Tabloul vietii politice romanesti avea sa fie cu totul altul, inregistrandu-se, cel putin in primii cinci ani de domnie ai lui Carol I, o acuta instabilitate guvernamentala si parlamentara, in care s-au succedat la putere nu mai putin de noua Guverne si au avut loc sase dizolvari ale Corpurilor legiuitoare, in care principiile constitutionale nu au fost intotdeauna respectate si aplicate in litera legii. Potrivit mecanismului parlamentar constitutional, seful puterii executive, in momentul confruntarii cu o criza guvernamentala, initia consultari cu principale grupari politice parlamentare pentru depasirea situatiei. Cel caruia ii revenea misiunea de a decide intre Guvern si opozitie era Domnul. Acesta, in eventualitatea in care Guvernul nu mai avea increderea sau majoritatea in Parlament, trebuia sa-i solicite demisia, ori sa recurga la dizolvarea uneia sau a ambelor Adunari legiuitoare, pe baza unor rapoarte motivate ale Consiliului de Ministri. Asa cum se poate observa, mecanismul ca atare avea ratiuni obiective, insa nu le putea exclude si pe cele subiective ale sefului puterii executive.   Asa cum bine sesizeaza autorul, aceasta prima etapa, a instabilitatii guvernamentale si parlamentare, are loc in urma unor disfunctionalitati create de lipsa de experienta la guvernare, de lipsa coeziunii si fortei la nivelul curentelor politice, dupa cum insusi seful statului intreprinde eforturi de a se adapta la cerintele unei vieti politice dinamice, tumultoase chiar, de a se apropia si cunoaste elita politica si, pana la urma, de a-si asuma rolul constitutional de arbitru sau factor de echilibru pe scena politica, asa cum era prevazut in Constitutia din 1866. In conditiile in care niciuna din gruparile politice, conservatoare sau liberala, nu era pe deplin organizata si nu va reusi sa-si asigure o majoritate parlamentara confortabila, Domnitorul va fi nevoit sa experimenteze guvernele de coalitie, fara ca acestea sa reuseasca a se mentine la putere, atat ca urmare a divergentelor dintre personalitatile politice care le compuneau, cat si a viziunii diferite in privinta guvernarii.   Dificultatile guvernarii pe plan intern, care vor ingreuna obiectivul dobandirii independentei pe cale diplomatica, il vor determina pe Carol I sa se gandeasca si la alternativa unui regim autoritar, mai ales in acele momente dificile ale actiunilor opozitioniste liberale din anii 1870-71. O asemenea alternativa nu va mai fi pusa in practica atat ca urmare a sfaturilor de prudenta venite din partea suveranilor Puterilor garante, cat si ca urmare a faptului ca liderii conservatori, dupa stratagema abdicarii utilizata de Carol I in martie 1871, se vor dovedi dispusi a-si asuma responsabilitatea unei guvernari autoritare, sub presedintia primului ministru Lascar Catargiu.   Potrivit argumentatiei domnului Cosmin-stefan Dogaru, pe care o impartasim, episodul acesta strategic al amenintarii cu abdicarea din partea Monarhului, asigura, de fapt, tranzitia spre cea de a doua etapa, cand elita politica incepe sa constientizeze si sa accepte rolul de arbitru al sefului statului, al carui prestigiu intern si international sporeste odata cu cucerirea Independentei de stat a Romaniei (1877-1878) si a proclamarii Regatului (14/26 martie 1881). De asemenea, este perioada constituirii celor doua partide politice de guvernamant, Partidul National-Liberal (1875) si Partidul Conservator (1880), dar si al guvernarilor lungi, cea liberala de 12 ani si cea junimisto-conservatoare de 7 ani. Desi se ajunsese la o stabilitate politica, guvernarile de lunga durata au demonstrat, pe de o parte, uzura guvernantilor si aparitia disidentelor, iar pe de alta parte, o exacerbare a patimilor politice si a actiunilor opozitioniste ce nu ezitau sa atace insusi Seful statului, principalul exponent al puterii executive.   Pe marginea marturiilor contemporane, suprinse in presa, dar si in lucrari cu caracter memorialistic, autorul acorda o importanta deosebita celei de a treia etape, care vine sa consolideze sistemul bipartidist, Regele Carol I apeland la alternanta organizata la guvernare a celor doua partide politice, National-Liberal (constituit in 1875) si Conservator (constituit in 1880). Acest principiu de guvernare, inspirat de modelul britanic, a fost categorisit de analisti drept „rotativa guvernamentala”, avand in vedere succesiunea pasnica si, de regula, bine delimitata la patru ani de guvernare, a liberalilor si conservatorilor, cu excluderea oricarui alt tert competitor politic. Reiese clar din analiza autorului ca: „in sistemul bipartidist aplicat si mentinut in perioada lui Carol I, oamenii politici au adoptat o serie de strategii, uneori dure, cu scopul de a rasturna guvernul, materializate in: atacuri in presa, atat la adresa guvernului, cat si a lui Carol I; manifestatii de strada organizate de catre opozitie, discursuri provocatoare in Parlament, obstructia parlamentara (discutii interminabile in Parlament) etc. Aceasta din urma se utiliza mai ales pentru a crea dificultati cabinetului in a-si vota si a-si adopta legile”.   Nu intamplator, un capitol aparte este consacrat rolului major jucat de Carol I la nivelul politicii externe. Este factorul care-i va spori si intari prestigiul personal, atat in interior, cat si in afara, dar mai ales va sigura tarii un rang pe deplin respectat nu numai in Balcani, ci si in Europa. Pe de alta parte, politica externa este si elementul de coeziune intre partidele politice de guvernamant, care si-o asuma prin consens.   Disparitia sistemului bipartidist si a „rotativei guvernamentale” concomitent cu moartea Regelui Carol I in 1914, nu fac altceva decat sa demonstreze, odata in plus, rolul activ al Monarhului in impunerea si mentinerea acestui sistem extrem de benefic pentru stabilitatea politica si progresul Romaniei. Succesorul sau, Ferdinand I, nu-si va mai asuma aceeasi misiune. Din aceasta ecuatie nu poate fi exclus, ca factor favorizant, nici sistemul electoral cenzitar, asa cum o demonstreaza evolutia ulterioara a evenimentelor, cand votul universal, in noile conditii aparute dupa Primul Razboi Mondial si desavarsirea unificarii statale a Romaniei, extinde nu numai baza electorala, ci sporeste si numarul partidelor politice cu pretentia de a guverna.   Concluzia la care ajunge autorul, pe deplin argumentata, este aceea ca Domnitorul (Regele) Carol I „a militat pentru a-si impune propriul stil de conduita si practica politica intr-o scena politica structurata si puternic influentata de obiceiurile locale. Pentru domn, rigoarea, disciplina si seriozitatea au fost calitati decisive, pe care le-a inoculat clasei politice romanesti in vederea stabilirii unei relatii stranse si normale la nivel institutional si la nivel politic”.    Lucrarea elaborata de Cosmin-Stefan Dogaru reprezinta, cu siguranta, o contributie istoriografica majora la clarificarea anumitor aspecte legate de aparitia, functionarea si evolutia sistemului bipartidist in vremea lui Carol I si se remarca, totodata, prin analiza riguroasa, mereu argumentata documentar, originalitatea interpretarii, si, nu  in ultimul rand, printr-un discurs clar, logic si fluent. Ea se adreseaza atat specialistilor, cat si publicului larg interesat de mecanismul puterii si exercitarea lui intr-una din cele mai semnificative perioade din istoria statului national modern. Prof.univ.dr. Sorin Liviu Damean