De la Mircea cel Batran la Neagoe Basarab

Descriere

O istorie a puterii in Evul Mediu nu ar fi de inteles fara cercetarea atenta a doua institutii cheie: monarhia si biserica. Capii ambelor institutii au fost unsi ai lui Dumnezeu, au avut datoria sa vegheze la pastrarea dreptei credinte sa indrume „turma” credin­cio­si­lor si sa o protejeze. Domeniile lor de competenta au fost complementare, iar de buna intelegere intre conducatorul temporal si cel spiritual a depins pacea si bunastarea credinciosilor. Tarile Romane nu au facut exceptie de la acest model, foarte schematic prezentat in randurile de mai sus. Interesul istoricilor romani pentru studierea acestor institutii si a raporturilor dintre ele a fost considerabil. A existat insa un dezechilibru datorat evolutiei (sau, in anumite privinte, involutiei) istoriografiei romanesti intre 1947-1989. Ovidiu Cristea   Care au fost efectele acestor manifestari ale puterii domnesti, destinate sa-i impresioneze si sa-i convinga in primul rand pe supusi, constituie obiectul unor consideratii pe cat de interesante, pe atat de temeinice, care incheie o lucrare indelung muncita si profund gandita. Prof. univ. dr. Virgil Ciociltan   Datoria omului medieval era aceea de a ramane acolo unde l-a pus Dumnezeu. A te inalta era semn de trufie, a te cobori, un pacat rusinos]. Individul nu putea trai decat supunandu-se acestei ierarhii, caci era una creata dupa modelul imparatiei lui Dumnezeu, exemplul societatii celeste, cu armata sa de arhangheli, ingeri si intercesori, fiind singurul posibil si cel mai bun cu putinta. Pe plan social si politic, prin urmare, omul de rand trebuia sa asculte de superiorii sai: de preotul satului, de boier, de domn; daca era cleric, trebuia sa asculte de staret, egumen, arhiepiscop, mitropolit. In plan mental,  si clerici si laici se supuneau aceleiasi autoritati care le reglementa pe toate, Biblia, care propovaduia principala virtute ceruta omului medieval – ascultarea. Nu se putea altfel, caci exista credinta neclintita ca Dumnezeu putea interveni si direct si indirect in toate aspectele vietii lor, intre El si muritori existand un sir lung de intercesori ce puteau fi organizati in functie de puterea de influenta: Fecioara Maria, ce putea infaptui orice minune; sfintii, unii dintre ei locali, treptat specializati in infaptuirea anumitor miracole; unii sfinti imparati aveau si ei putere de convingere in fata lui Dumnezeu. Mentalitatea simbolica impregna intreaga realitate, omul descifrand la fiecare pas semne, confirmate cele mai multe de Biblie, care ii intareau si mai mult dependenta de lumea clericilor experti in simbolistica. Structura simbolica se impunea, implicit, si in viata politica, unde ceremonii precum ungerea si miruirea si insemnele monarhice jucau un rol deosebit de important. Fara ele nu putea exista putere politica. In aceasta societate puternic ierarhizata se disting doua varfuri supreme de putere, monarhul si Biserica, cu mai marii ei (papa, patriarh, mitropolit etc.), ambele menite sa reprezinte si sa implineasca voia lui Dumnezeu pe pamant. Suveranul era chipul lui Dumnezeu. Biserica - salasul Lui. Inevitabil a durat mult timp pentru ca raporturile dintre cele doua sa fie definite si reglementate, fara a se ajunge, niciunde, la o formula absoluta cu care toata lumea sa fie impacata. Pentru Bizant a fost definit cezaropapismul, ori modelul „simfoniei” ca modalitate de colaborare a celor doua institutii si de limpezire a caracterului sacru al puterii imparatului. Pentru Europa occidentala disputa celor doua puteri a fost mai dramatica, iar problema sacralitatii regelui a fost mai aprig formulata si dezbatuta. Fara a se ajunge la un compromis si fara sa se stirbeasca nimic din credinta populara a puterii divine a monarhului. Despre institutia medievala a Bisericii si a domniei din Tara Romaneasca s-au scris mii de pagini. Problema raporturilor dintre cele doua si a imaginii reflectate de acestea in mentalitatea omului medieval, abia in ultimele decenii se bucura de o mai mare atentie. La nivel oficial, functioneaza modelul de guvernare al „simfoniei” bizantine, sau cel al vesnicului conflict dintre cele „doua spade”? Cel mai probabil ca lumea romaneasca a gasit calea de a adapta diferitele aspecte ale acestor modele la realitatile locale. Dar cum se reflectau ele in mentalul oamenilor de rand? Credeau ei cu adevarat ca domnul era „unsul lui Dumnezeu” si reprezentantul Sau pe pamant? Ca istorici, datoria noastra trebuie sa depaseasca simpla activitate de analiza a evenimentelor, a traseelor limpezi ale cronologiei sau a influentelor stilistice din arta. In eforturile noastre de a intelege si reconstrui experientele societatii romanesti din perioada medievala, definirea relatiei dintre uman si divin este deosebit de semnificativa, cu atat mai mult cu cat aceste atitudini reflecta adesea realitati sociale pamantesti. si inversul ecuatiei este la fel de valabil. Modul de gandire, eminamente religios, al societatii medievale, poate fi punctul de plecare al analizei raporturilor dintre varful puterii laice si cel al puterii ecleziastice. Ramona Neacsa Lupu