Evanghelia dupa Maria din Magdala

Descriere

EREZIA POEZIEISau poezia ereziei? Este întrebarea pe care ne-o ridică justificat șocantul volum de versuri al lui Sebastian Drăgan Evanghelia după Maria din Magdala. Subintitulat oximoronic Poeme nebune, sonete stricate și alte blasfemii curate. Volum structurat în două mari părți: un amplu poem mono­lo­gal, având ca voce pe Maria Magdalena, și o serie de alte poeme pe temăerotică. Existăo modăde ceva timp a unei demitizări a figurii Fiului, găsin­du-i tot felul de frați, soție, copii etc. Tot felul de „coduri”și morminte, date la ivealăde inși bizari, încearcăsă-l coboare pe Iisus nu la uman, ci la sub-uman. E, sigur, o chestiune fără legătură cu poezia de față, care merităîn sine o largădiscuție, dar trebuia amintităaici, în contextul mitologic al poeziei. Iarăși ar trebui mai des amintităvorba lui Lovinescu dupăcare singura pornografie în artă este lipsa de talent. Or, poetul dintre aceste pagini are, cu certitudine, talent, chiar dacă șocheazăprin folosirea cuvin­te­lor cu F…, prin sexualizarea intensăa imaginilor. E o frenezie a acuplării, a cunoașterii în sensul carnal, o insațiabilitate adolescentinăa imaginației, care face poezia o dez­lăn­țuire de înfiorări carnale. Sigur căprivirea cititorului va cădea, în primul rînd, pe primul poem. E un „monolog”bipartit: vocea este cînd a Mariei din Magdala, îndrăgostităfizic și spiritual de Învățător, cînd a unei „cen­turiste”în căutare de clienți. Tensiunea poeticăstăîn suprapunerea celor douăpaliere ale discursului. Dragostea este „păgînă”în sensul fizi­ca­lității, dar are ceva de litanie solemnă,care asigurănecesara transfigurare. Este, sigur, și multădorințăde a șoca în aceste viziuni negre, dacămai poate surprinde ceva în literatura de azi…pînăși în tradiționalista noastrălite­ra­tură,toate cuvintele au fost spuse deja. Tocmai disperarea „deja spusului”, dar și a deja trăitului formează liantul acestor poeme eretice. Sunt poeme ale unei disperări crepusculare, pot stîrni revolta unui cititor neprevenit, spi­ri­te­lor pudibonde sau comode. Sunt chiar mai dure decît estetica, deja foarte veche, dar mereu necesară, a „epatării burghezului”. N-au spiritul ludic al unui Emil Brumaru, sau bucuria limbajului licențios din „corozivele”lui Creangă, sunt fugoase, tragice, expresioniste în zbaterea lor de a depăși limitele corporalului.Nu este doar o poezie despre limitele limbajului poetic, ci și una despre căile necuvenite ale acestui limbaj. Sebastian Drăgan nu meta­fo­ri­zează„bubele și mucegaiul”în linie poeticăargheziană, transfigurîndu-le; ceea ce atrage atenția în aceastăpoezie este tocmai refuzul transmutației și ambiția în spatele căreia se simte durerea de a numi. El spune lucrurile care nu se spun, dar cu aceeași funcție de exorcizare pe care o are de obicei metafora, în sens larg. Nu este, sigur, o poezie pentru pudibonzi, nici o poezie pentru firile lirice. Aș numi-o un simptom, al unui anume tip de sensibilitate oboistă de sfîrșit de ev, care are nevoie de excitante puternice pentru a mai trăi chiar și senzația estetică. Apoi, erezia a avut dintotdeauna o mult mai mare încărcăturăpoeticădecît dogma. Indiferent de religie. Chiar și la nivelul limbajului, textele eretice au o frumusețe stranie.Dacă erezia este în sine poetică, fiziologicul pur încă mai suscită discuții. În cultura noastră,sexualizarea limbajului și verbalizarea sexualului, chestiuni dezbătute de mai multe decenii în Occident, sunt încă periferice. Volume, precum cel de față,ne obligăsăle gîndim. Un exercițiu psihanalitic ar întîlni nevoia unei culturi în prag de implozie din cauza unei refulări continue de a se exterioriza. Ereziarhul poetic a construit o provocare din care cititorul cîștigăimaginea unei frămîntări interioare ce asigurăsubstanța adevăratei poezii.