Vesti din Utopia

Descriere

Liviu Nanu îşi păstrează umorul când scrie, chiar dacă subiectele despre care o face sunt, deseori, grave. Dar nu faţa lungă şi tristă, nu morga şi aerul solemn dau „chip” poeziei sale, ci un soi de energie generată de seninătatea bărbatului trecut printr-o viaţă din care a înţeles lucrurile esenţiale. Despre aceste lucruri e vorba, de fapt, în cartea sa, iar cine cade în capcanele hazului, ironiei, răspărului, băşcăliei, pe care Liviu Nanu le întinde în versuri, ar trebui să mai citească o dată. Şi încă o dată. Nu-i o pedeapsă, ci un răsfăţ.* Robert Şerban„Dacă vrei să le spui oamenilor adevărul, fă-i să râdă, pentru că altfel te vor omorî”, zicea Oscar Wilde acum un secol şi ceva, contemporan fiind cu al nostru romantic Eminescu. Poetul Liviu Nanu, fiind dintre cei care cred că poezia nu înseamnă doar lucruri serioase spuse pe un ton serios, premeditează în textele sale un joc între patetism şi ironie, între vădirea sentimentelor şi parodierea lor, între lucruri serioase spuse în joacă şi detalii fără importanţă deosebită, prezentate la modul serios. Un practicant al autoironiei fine ca modalitate poetică, Nanu transformă detaliile biografice într-un spaţiu-suport pentru acele lucruri esenţiale spuse ironic, mizând pe efectul estetic al acestui contrast. Tehnica folosită se bazează pe colajul optzecist, trecut printr-un fel de filozofie a absurdului à la Camus sau Kafka. Poetica lui Liviu Nanu se bazează, în special, pe reinterpretare, pe schimbarea luminii scenice care cade asupra unor teme uzitate în alte vârste ale literaturii. Aşadar, încearcă o decontextualizare şi o recontextualizare a unor elemente romantice – luna, umbra –, însă fără a rezulta ceva neoromantic, întrucât nota ironică e omniprezentă. O anumită obsesie a elegiei şi a reinterpretării elegiacului face ca melancolia să fie trecută printr-un filtru pictural al „artei naive”. Se aude vocea unui copil mare şi trist, dar nu e o tristeţe elegiacă, ci una candidă, aproape euforică, deci, contradictorie şi capabilă de a potenţa sensurile deja existente. Deşi în textul cu care se încheie volumul declară, mai în glumă, mai în serios, că postmodernismul s-a sfârşit cu el, prin toate cele amintite mai sus, Liviu Nanu se încadrează perfect în tendinţele postmoderne eclectice, care domină încă literatura noastră.* Mihai Curtean