Jurnalul lui Sake

Descriere

Un semn ca scriitoarea Sake se ia in serios este felul in care ea se raporteaza la unealta ei, limba in care a ales sa scrie. Limba romana. Sake s-a nascut intr-o crescatorie de caini din Quebec si a fost vanduta, pe cand avea doua luni, unei familii de quebechezi francofoni. Acestia, dovedind o rara lipsa de inventivitate, au numit-o Pitoune, sau, pe romaneste, Catel. Pentru motive ramase necunoscute, au abandonat-o trei luni mai tarziu la SPCA (Societe pour la prevention de la cruaute envers les animaux). De acolo, aproape imediat, au cumparat-o ei, cam la o treime din pretul pietei. In casa lor, Pitoune s-a vazut numita Sake si a fost incadrata intr-un program accelerat de imersie lingvistica. A fost obligata sa reinvete in limba romana toate comenzile canine de baza, deja insusite de ea in franceza. Vino, hai, stai, sezi, culcat... in loc de viens, marche, arret, assis, couche... Chiar si latratul i s-a schimbat, din „Wouf!” in „Ham!". Ajunsa scriitoare, ea a descris toata aceasta aventura personala intr-o vibranta pagina de jurnal, care incepe cu o formulare memorabila: „Cand am inceput sa scriu in limba romana, eu m-am nascut a doua oara." Fragment din carte: "Mi-a devenit din ce in ce mai greu sa ma strecor neobservata la sedintele cenaclului Eminescu. La ultima sedinta pe anul trecut m-am dus ascunsa in geanta lui Sorin, una marca Fossil, fabricata din multa panza si putina piele. Am ajuns cu mare intarziere, cand tocmai isi incepea lectura Petru Serban, invitatul vedeta al serii, un artist plastic recunoscut in comunitatea noastra si intrat, cu numele, in cateva enciclopedii. Eram instalata confortabil, la piciorul mesei, cand ziaristul Ovidiu Mot, cel care in anii din urma si-a croit o noua reputatie, de cantaret de colinde, s-a adresat audientei pe un ton glumet: „Fiti atenti ce spuneti, ca din geanta aia ne asculta Sake! " Urmarea a fost ca Sorin, ca sa contrazica suspiciunea, m-a mutat cu tot cu geanta langa cuierul de la usa, de unde n-am mai auzit decat fragmente din cuvantarea artistului. Omul si-a facut un obicei din a pronunta, in luari de cuvant la diverse evenimente din comunitate, dar si in discutii particulare, un indemn care, spune Sorin, il situeaza in pozitia de promotor al propriului interes: „Sa ne cunoastem si sa ne respectam artistii! Numai astfel vom putea noi, romanii din Canada, sa ne pastram identitatea culturala !" A mai fost auzit lansand idei de proiecte avantate, a caror punere in practica se bizuie pe generozitatea buzunarelor altora. Gen: „Sunt atatia ingineri romani la Montreal! Oameni cu lefuri bune! stiti ce cred eu c-ar trebui sa faca ei? Sa stranga bani si sa ridice, domnule, o biserica !" La cenaclu, Petru Serban a citit un eseu „total", unul despre lucrurile care au contat cu adevarat pentru el intr-o viata dedicata artei. A vorbit despre materiale si culori, despre necesara privire iscoditoare indreptata catre tot ce exista, despre rolul formativ al modelelor, despre femeie, vazuta ca o supraentitate cu multiple fete, pe care el, artistul, a tratat-o intotdeauna cu infinit respect, fiind recompensat cu beneficii certe. "