Elitele si arhitectura rezidentiala in Tarile Romane

Descriere

Lucrarea Elitele şi arhitectura rezidenţială în Ţările Române (sec. XIX-XX) îşi propune să prezinte un subiect mai puţin abordat până acum în istoriografia română: cel al fostelor reşedinţe boiereşti din România, clădiri care au început să apară în spaţiul nostru încă din secolul al XVI-lea şi care au cunoscut perioada de maximă înflorire în cel de-al XIX-lea veac.
În special din a doua jumătate a veacului XIX, elita politică şi aristocratică românească a încercat – şi a şi reuşit – o racordare la modelele de civilizaţie europeană, aceasta fiind o perioadă fastă în care reprezentanţii marilor familii boiereşti şi-au construit pe proprietăţile lor de la ţară palate şi conace ce imitau, în general, stilurile arhitectonice la modă în Occidentul acelor vremuri. S-au ridicat astfel sute de conace boiereşti, cele din Moldova imitând stilul neoclasic, foarte des întâlnit în Rusia ţarilor, în timp ce clădirile din Muntenia s-au inspirat de la modelele occidentale, majoritatea comanditarilor făcându-şi studiile în Apus, unde au putut admira marile reşedinţe nobiliare şi fastul vieţii desfăşurate în ele.
Lucrarea prezintă – în primul capitol, dedicat unor Arhitecturi rezidenţiale reprezentative, urbane şi rurale, în spaţiul românesc (sec. XIX-XX) – istoria următoarelor familii aristocratice şi a reşedinţelor lor urbane sau rurale: Ghica (Bucureşti, Căciulaţi, Deleni), Callimachi (Stânceşti), Ştirbey (Bucureşti, Buftea, Braşov, Dărmăneşti), Rosetti-Roznovanu (Stânca), Brătianu (Florica), Văcărescu (Măneşti). Lucrarea tratează evoluţia arhitectonică a unor reşedinţe reprezentative din punct de vedere arhitectonic, istoric şi cultural, reconstituirea atmosferei de epocă realizându-se prin incursiuni în istoria mentalităţilor şi a imaginarului, în genealogia familiilor boiereşti române sau în istoria colecţiilor adăpostite de aceste clădiri. Capitolul al II-lea al acestei lucrări este închinat Arhitecţilor, artiştilor şi decoratorilor din Ţările Române şi România în secolele XIX-XX şi analizează cele mai reprezentative monumente de arhitectură create de arhitecţii străini şi români care au lucrat în spaţiul românesc timp de un veac şi jumătate. Arhitecţi, pictori, decoratori, artişti, ingineri – români sau străini – şi-au pus amprenta asupra castelelor, palatelor, conacelor şi caselor realizate pentru elita aristocratică şi politică românească începând cu primele decenii ale secolului al XIX-lea. S-a construit mult în această perioadă, s-a clădit durabil la cererea unor comanditari bogaţi care-şi făcuseră studiile în Occident, conturându-se o identitate arhitectonică în spaţiul românesc. Opera arhitecţilor străini (francezi, germani, austrieci, italieni) care au creat remarcabile monumente – civile sau religioase, comandate de stat sau de aristocraţi – în cursul secolului al XIX-lea a fost continuată, în primele decenii ale veacului XX, de reprezentaţii de frunte ai şcolii române de arhitectură (Ion Mincu, Ion D. Berindei, Grigore Cerchez, Petre Antonescu, Nicolae Ghika-Budeşti ş.a.), care au creat şi un stil propriu specific arhitecturii româneşti. Capitolul al III-lea al lucrării încearcă – pe baza documentelor inedite din Arhiva Comisiunii Monumentelor Istorice – să reconstituie Destinul unor monumente istorice cu funcţie rezidenţială din România (1945-1955). Documentele analizate recompun destinul acestor monumente istorice în primul deceniu al puterii comuniste, perioadă de mari frământări sociale şi politice, în care reprezentanţii „puterii populare” şi-au îndreptat tirul luptei de clasă asupra aristocraţiei române şi – implicit – asupra proprietăţilor rurale sau urbane ale acestora. A început astfel perioada cea mai nefastă din istoria multiseculară a acestor edificii, marcată de exproprieri, confiscări, distrugerea patrimoniului mobil şi a colecţiilor de artă adăpostite în aceste clădiri sau chiar demolarea multora dintre ele. S-au pierdut astfel inestimabile colecţii de artă, strânse cu pasiune de generaţii întregin s-au incendiat şi risipit biblioteci extrem de valoroase, mutilându-se astfel o parte din identitatea noastră culturală. Încercările disperate ale proprietarilor de a-şi salva casele şi colecţiile nu au dat, decât în foarte puţine cazuri, rezultate. Comisiunea Monumentelor Istorice a clasat multe dintre aceste clădiri ca monument istoric, în speranţa că astfel vor fi ferite de distrugerile şi jafurile patronate de noile autorităţi comuniste. Eforturile lor au fost în mare parte ignorate de reprezentanţii puterii comuniste, multe dintre aceste clădiri de patrimoniu fiind distruse, devastate sau demolate după un program bine stabilit. S-a adăugat la aceasta indiferenţa localnicilor – care şi-au însuşit multe dintre lucrurile existente în aceste case – şi destinaţiile total inadecvate hărăzite unor clădiri cu funcţie rezidenţială (sedii de C.A.P., I.A.S., S.M.T., spitale, sanatorii, cămine, primării sau şcoli).