Familia lui Pascual Duarte

Descriere

• Autor distins cu Premiul Nobel pentru literatura

Scriu din singuratate si vorbesc tot din singuratate. si in singuratatea mea ma insoteste intotdeauna ipoteza lui Picasso, de asemenea vechiul meu prieten si maestru, ca fara o mare singuratate nu se poate face o opera trainica. Dar pentru ca merg prin viata deghizat in beligerant pot vorbi despre singuratate fara sfiala si chiar cu oarecare multumitoare si dureroasa iluzie. - Camilo Jose Cela, la decernarea Premiului Nobel, 1989 Paladin si cavaler ratacitor al limbii, despre care spunea ca «este o universitate pe care nu o absolvim niciodata, in care niciodata nu invatam destul si pe care niciodata nu o dominam, pentru ca nu are astampar», Cela a folosit pana drept lance impotriva barbarismelor, a neologismelor si a prostului-gust, intrand pe usa principala a tuturor bibliotecilor si limbilor din lume - Familia lui Pascual Duarte a fost tradusa in peste 60 de limbi, inclusiv in latina si esperanto, totalizand mai mult de 210 editii, fiind cartea cea mai citita din literatura spaniola, dupa Don Quijote. - Ana Vadeanu
Fragment din cartea “Familia lui Pascual Duarte” de Camilo Jose Cela:   “Zacarias, in mijlocul chefului, si pentru a face pe glumetul, ne-a povestit nu stiu ce intamplare, sau nascocire, cu un porumbel hot care atrage cu uguitul sau porumbite straine de porumbarul lui, iar eu as fi indraznit sa jur pe loc - si sa continui jurand chiar si acum - ca o spusese gandindu-se la mine; niciodata n-am fost susceptibil, este foarte adevarat, dar exista lucruri atat de directe - sau atat de directe le crezi -, incat nu e chip nici sa nu crezi ca n-a facut aluzie la tine, nici sa nu-ti pierzi firea si sa nu te superi. Eu i-am atras atentia. - Ei bine, nu-i vad niciun haz, zau asa! - Ei bine, toti au vazut-o, Pascual. - Asa o fi, nu zic nu; dar eu spun ca nu mi se pare un lucru de om bine crescut sa-i faci pe cei multi sa rada pe seama celor putini. - Nu te supara, Pascual; doar stii ca cine se simte cu musca pe caciula... - Si nici nu mi se pare ca intre barbati e bine sa faci glume insultand. - Cred ca nu te referi la mine... - Nu, ma refer la tata. - Mi se pare ca ameninti prea mult pentru cat de lipsit de curaj esti. - Si-mi fac datoria. - Ti-o faci? - Da! Eu m-am ridicat in picioare. - Vrei sa iesim in camp? - Nu e nevoie!  - Foarte grozav te crezi! Prietenii s-au dat de-o parte, caci niciodata n-a fost barbatesc sa te amesteci pentru a impiedica o incaierare la cutite. Eu am deschis cutitul cu stapanire; in asemenea momente o graba, un gres, poate avea pentru noi urmari funeste. S-ar fi putut auzi zborul unei muste, atat de mare era linistea ce se facuse. M-am dus spre el si, inainte de a-i lasa timp sa-si dea aere, i-am tras trei lovituri care l-au facut sa tremure. Cand il duceau spre spiteria lui don Raimundo, sangele ii tasnea ca dintr-un izvor.”