A doua moarte

Descriere

Desi aduce la viata o epoca tulbure in istoria Europei, in care intrigile, tortura si intimidarea sunt metodele uzuale prin care potentatii isi ating scopurile, volumul lui E.O. Chirovici se incheie intr-o nota plina de sensibilitate. Nefericirea omului, moartea sufletului sau, este pedeapsa pentru ca uita un adevar vechi de cand lumea, enuntat si de cartea de capatai a umanitatii: "Iar daca dragoste nu am, nimic nu sunt".

Cartea scoate la lumina un asa-numit manuscris din Dummstein, menit sa evoce credintele care formau paradigma mentala a spatiului european medieval, cand, in numele Bisericii si sub influenta superstitiilor, se desfasura o adevarata vanatoare de vrajitoare. Sunt dezvaluite, de asemenea, ritualurile de initiere ale inchizitorului, care, in exercitarea oficiului cu care a fost investit, nu apare, asa cum il infatiseaza imaginarul colectiv, sub masca tortionarului sadic, ci da la iveala o latura neasteptata a sufletului sau.

Fragment din carte:


„Pregatirile de razboi au durat de la o duminica la alta. Au tesalat caii, si-au ascutit armele si au uns taisurile cu zeama de usturoi ca sa le fereasca de duhurile rele. Peste camasa obisnuita de lina, razboinicul purta un pieptar din piele, apoi imbraca o camasa de zale unsa cu seu de oaie, ca sa nu rugineasca de la transpiratie si ploi. Pe cap, aveau coifuri din otel captusite cu blana de miel abia nascut, iar in picioare purtau cizme din piele inalte, la care-si prindeau pintenii.
Era in plina perioada a secerisului si, in mod normal, tata ar fi fost achitat fata de senior daca-si trimitea cei doi feciori sa conduca pilcul de vreo treizeci de suflete, pe care marimea mosiei il obliga sa-l formeze. Dar el a insistat sa plece impreuna cu ei, lasind totul in seama vechilului.
In ultima duminica, dupa slujba, toti trei s-au spovedit, apoi ne-am intors la conac, iar cei care plecau s-au imbatat crunt cu bere din doua butoaie, hohotind si jurindu-si unul altuia ca aveau sa fie necrutatori fata de dusmani. Erau mai bucurosi decit copiii care gasesc un cuib de iepuri primavara. Tata a fost atit de beat, incit a adormit in curte, printre lighioane.
Dimineata s-au trezit, morocanosi, au mincat cite o piine de secara si au mai baut cite o stacana cu bere, apoi au incalecat si au plecat, urmati de pilcul de tarani pedestri. Ultimii nu aveau nici zale, nici coifuri, doar pieptare tari, din piele netabacita, si purtau in miini si la briu cutitoaie, ghioase, tepuse din lemn cu virfuri din fier calite in foc si topoare.”