Moara cu noroc. Vol. 4

Descriere

    "Considerat astazi, dupa Costache Negruzzi, drept unul din fondatorii nuvelei romanesti [...] Slavici, cu toate stangaciile si cu tot stilul lui neindemanatic, are o curata si aspra limba romaneasca. O limba poate cam necioplita, colturoasa si dura, dar lipsita de neologisme si perfect armonizata cu personajele Iui si cu lumea pe care el o evoca. Aceasta lume e aceea a satelor din Transilvania. Intr-o vreme cand poporanismul nu exista ca scoala literara, Slavici si-a pus taranii sa vorbeasca simplu, a observat bine mediul satelor si a descris acest mediu fara prea multa idealizare, fara multa arta, dar si fara inconjur, urmarind adevarul. Lumea satelor, la noi, a gasit in Slavici unul dintre cei dintai cronicari fideli si realisti. Om al satului, el a descris satul cu simplitate, dragoste, ravna si voie buna." (Al. Philippide)
    Fragment din nuvela “Padureanca”:       “Il apucase deodata dorul de casa, de satul lui, de oamenii cu care si-a petrecut viata, de biserica in care s-a cuminecat atat de adeseori, de mormintii in care atat de des a aprins de ziua mortilor lumanarile de ceara galbena topita din fagurii stupilor sai. Multi si lungi ani trecusera de cand ea s-a spart cea din urma oala de pragul casei lui, si numai ca din poveste-si mai aducea aminte de parintii si de fratii sai, de sotia si de copiii sai, dar, cum se uita acum la fiica-sa si cum se gandea la dansa, mortii lui unul cate unul inviau.     „Taica, fie iertatul, taica-ntreg", isi zise el, oprindu-si privirea asupra ochilor ei. Nu erau tot acei ochi, nu acele gene, dar din o singura cautatura a lor se intrama intregul om asa cum el fusese odinioara.     „Maica, fie iertata, maica-ntreaga, isi zise apoi, ca privi la buzele ei. Si totusi, urma el iar, parc-o vad pe Saveta, cand ma uit la dansa: asa isi dedea fie-iertata parul din fata, asa isi sugea buzele, asta ii era glasul in tinerete si tot ca dansa rostea vorba", zise el iar.     Toti erau in sfarsit ramasi intr-insa, dar nici unul mai mult decat el insusi. Pe sine insusi nu se vedea Neacsu in fii-sa: el isi simtea sufletul trecut in trupul ei cel tanar si plin de viata. Plecari bune si rele, slabiciuni si apucaturi, firea cea asezata si indaratnica, toate erau rupte din el si de aceea toate mangaieri pentru sufletul lui.     El ii facu Siminei semn sa se apropie.      - Ce-i, taica draga? il intreba ea cuprinsa de ingrijare.      - Nimic, Simina tatii, ii zise el facandu-i loc pe piatra, sezi aci langa mine, aproape, de tot aproape. Sunt obosit si mi se intrama puterile cand mi te simt aproape.     Simina ar fi vrut sa-si puie capul pe umarul lui, dar asta nu era obicei la dansii.”