Carte de munca

Descriere

Capitalul nu s‐a relocat unde „locuia” mâna de lucru ieftină – manualul aşa spunea, însă nu şi pentru Est. A poposit în Est doar pentru câteva bule financiare. Pentru că munca nu era destul de ieftină, sau poate nu era prea „democrată”, sau poate încă avea sindicate prea puternice, ale căror manifestări din anii ’90 indicau că nu poate fi un loc prea liniştit pentru o investiţie sigură. Frica de proletariatul organizat nu trebuie spusă cu voce tare. O fi existând fuga după munca ieftină, dar în mod cert există o şi mai mare frică de proletariatul rămas acasă. Trebuie fărâmiţat, ascuns sub preş, batjocorit. Anii ’80 i‐au dat lovitura finală în Vest. În Est, anii ’90 l‐au ras de pe faţa televizoarelor şi a ziarelor. Vestul şi‐a făcut cunoscută într‐o formă feroce şi cu acoperire în retorica democraţiei garantată de piaţa liberă – deja transformată în limbaj de lemn – toleranţa minimă pentru securitatea socială. Mai departe ştim cu toţii, Estul a fost folosit pentru a pune şi mai mare presiune pe formele de rezistenţă a angajaţilor vestici. Politica s‐a cocoţat toată „la centru”, social‐democraţii visând să reinventeze antreprenoriatul, iar conservatorii dorind să găsească reţeta extragerii plusvalorii cu anestezie totală. Toată lumea a folosit imigranţii estici la ceva. Şi toată lumea i‐a ascuns grijulie, pentru că ei deţineau secretul excepţiei: o masă enormă de ceva ce nu era nici proletariat, nici lumpen, uşor de atras de partea clasei dominante cu propaganda împotriva muncitorului autohton şi, în acelaşi timp, uşor de aruncat în arena rasiştilor de câte ori era nevoie să mai fie strâns puţin şurubul. Poţi spune superficial, aşa cum unii critici descoperă cu delicii (ne) vinovate, că Estul a devenit „colonie” sau că e piaţă de desfacere. Dar e pură tautologie, nu ajută cu nimic. Radicalismul anticolonizare nu e decât fie o formă de naţionalism pe care l‐am mai văzut în diverse avataruri, fie o manieră de camuflare a unor probleme mai profunde – isteria se adânceşte şi n‐ar fi prima dată când am sfârşi în naţionalism extrem cu sprijinul deplin al capitaliştilor autohtoni. Numai că de data asta, spre deosebire de interbelic, fără chiar niciun strop de opoziţie organizată. Prefer parabolele pop.